Să facem haz de necaz!

 

CV-ul lui Ionuț Gînju numără mult peste cincizeci de roluri interpretate în teatru, inclusiv teatru pentru copii și film, multe dintre acestea fiind roluri secundare. Atunci când un actor atinge un anumit nivel al maturizării artistice, el resimte inevitabil nevoia să se exprime, după caz, prin roluri principale, improvizație sau chiar regizoral. Și Ionuț Gînju a atins vârsta artistică (20 de ani de scenă) când a avut imboldul de a realiza un one-man show onest despre viața de actor, atins de concepțiile sale despre România actuală, fiind străbătut de o critică acidă cu privire la viața din România de astăzi.

Poate că deloc întâmplător spectacolul începe cu figura meditativă a actorului, în semiîntuneric, schițând gesturi de om dezamăgit, în timp ce melodia celor de la Vama, ”În țara în care m-am născut”, se derulează în întregime. Structura lui Ionuț Gînju este aceea de actor de comedie. Din acest motiv, oricât de gravă ar fi situația la care face referire prin intermediul one-man show-ului său, nu poate propune publicului decât să facă haz de necaz, adică un demers scenic la granița dintre comedie și dramă.

Dintre reproșurile pe care le are la adresa actualității social-politice semnalăm corupția politicienilor români, idee ce stă la baza unui un sketch care ne amintește de celebrii Nae Lăzărescu și Vasile Muraru. Lucrurile sunt spuse pe șleau, exprimate cu foarte mult haz, anumite replici sunt repetate, iar gesticulația actorului Ionuț Gînju este pe măsură (gesticulația degetelor de la mâini, ochii care îi joacă în cap, mâinile care par că s-ar șterge de sacou, așa cum politicienii se spală pe mâini de toate faptele reprobabile). În al doilea rând, poporul român este considerat premiant la înjurături, situându-se departe de nivelul de educație și civilizație al occidentalului. Pe de o parte, protagonistul show-ului e de acord că un popor are politicienii pe care-i merită (o reluare a zicerii lui Mark Twain cum că orice popor are conducătorii pe care-i merită), dar și invers, politicienii au și ei parte de un popor asemenea lor. Din cele mai vechi timpuri, românii și-au înjurat și omorât conducătorii. Ipocrizia, lașitatea și trădarea sunt parte din firea românilor. Prin urmare, românii își fac istoria nefastă cu mâna lor și își croiesc astfel destinul.

Discursul atinge nivelul unui pamflet prin asocierile hazoase, dar și destul de hazardate care se fac prin jocuri de limbaj (politicienii sunt crucea pe care trebuie să ne-o purtăm, dar la care trebuie să ne și închinăm așa cum indienii, bunăoară, se închină la vacile sfinte). Pentru a evita monotonia, Ionuț Gînju recurge la artificiul vocilor și al dedublării. Din când în când, se aude o voce, iar protagonistul se dedublează. El nu își asumă în întregime tot ceea ce afirmă, punând discursul teatral în seama unui demon, a inspirației dramatice.

De la crucea pe care o poartă o națiune, Ionuț Gînju plonjează la crucea individuală pe care fiecare om trebuie să și-o poarte, subiectele abstracte, social-politice dizolvându-se în chestiuni ceva mai pământești, casa, soția etc. Mai mult decât despre viața de actor, autorul one-man show-ului vorbește și despre viața de om a actorului, cu bune și cu rele. Paroxismul dramatic e atins atunci când vorbește cu un dulap, în speranța că soția s-a întors și e ascunsă acolo. În permanență, păstrează legătura cu sala, nu numai contactul vizual, ci și interacțiunea cu publicul, lucru destul de dificil de realizat pentru că, în pandemie, scaunele sunt goale. Cu toate acestea, dacă nu am fi văzut că sala e goală, Ionuț Gînju ne-ar fi lăsat iluzia că are un public căruia i se adresează. Pe lângă asumarea rolului, el trebuie să își imagineze și reacțiile publicului și să lucreze cu acestea. În special în momentul dedicat invitării unor doamne din public la dans, realizarea acestui moment cu elemente de vestimentație plasate pe scaune este unul destul de greu de realizat, dar bine dus la bun sfârșit. La fel de dificile sunt momentele cu parteneri de scenă imaginari (de exemplu, soția sau directorul). Dar nu mai puțin dificile cele în care parteneri de scenă îi sunt demonii interiori.

Decorul este simplu (o masă, un dulap, o canapea), cu un craniu care, surprinzător, nu e cel din Hamlet, ci servește ca element auxiliar atunci când sunt aduse în prim-plan câteva versuri din aprigul critic al situației politice românești din vremea sa, Mihai Eminescu, considerându-se că situația nu s-a schimbat foarte mult de atunci și până astăzi. Cu toate acestea, se revine chiar și la Shakespeare – Hamlet, Richard al III-lea – ulterior, atunci când protagonistul își enumeră rolurile jucate în faimoasele piese ale bardului; desigur că rolurile enumerate nu sunt întocmai rolurile din CV, dar protagonistul se folosește de ele pentru a arăta că a atins o anumită maturitate artistică și e capabil de unele accente dramatice. Rolurile secundare, numite în limbajul celor ce fac parte din breasla actorilor de ”dus tava”, atât din teatru, cât și din viață, dacă sunt bine interpretate, dincolo de orice exagerare, își au meritul și valoarea lor.

În același timp, Ionuț Gînju își exprimă prin intermediul acestui one-man show crezurile sale și apreciază ca valori adevărul, generozitatea, curajul, sinceritatea, cinstea, toleranța, bunătatea. Ceea ce vocea și însuși protagonistul exprimă, dincolo de un anume patetism și o serie se exagerări al spectacolului lui Gînju, pare să ne reamintească de crezul artistului din ”Pescărușul” lui Cehov: ”Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu cred şi sufăr mai puţin. Şi când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viaţă”.

 

 

(Să facem haz de necaz, one-man show cu Ionuț Gînju, Ateneul Național din Iași, vizionare online, aprilie 2021)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/04/sa-facem-haz-de-necaz.html