Teatrul pandemiei

 

Deși pandemia ar fi trebuit poate să genereze o deplasare din interior și mai mult spre exterior în domeniul artelor spectacolului (corporalitate, efecte, coregrafie), această mișcare e urmată de o paradoxală interiorizare (poem, lirism, melancolie). În același timp, artiștii sunt preocupați de schimbarea spectatorului, de efectele vizibile asupra acestuia, de modul în care viața sa poate fi diferită după reprezentația artistică la care a asistat.

Teama de singurătate, relațiile toxice, dezamăgirile din dragoste, dragostea necondiționată sunt tot atâtea posibile subiecte și modalități de integrare a protagoniștilor unui spectacol preponderent vizual, poematic într-o zonă de echilibru dintre exterioritatea și interioritatea unui spectacol de teatru. Cu toate că tematica este una grea și există riscul de a cădea în melodramă, acest risc e asumat și depășit prin scene și mișcări de teatru fizic, o arhivă de filme clasice care au ca temă dragostea simbolizată în cultura occidentală prin sărut, introducerea unor pasaje de ironie la adresa personajului masculin, pe ritmuri de colecție.

Tranziția spre teatrul online, deși nu pe deplin asumată – spectacolul se presupune că se va juca pentru publicul fizic, atunci când va fi posibil –, ar putea urmări tocmai mecanismul prin care se jonglează între interioritate și exterioritate. Ca punct de plecare, am putea considera câteva replici – în general replicile se repetă, atât de la un personaj la altul, cât și pe parcursul spectacolului, dând impresia de laitmotive – despre cum ceva exterior există, dar totodată în interiorul nostru, despre cum lumea se reflectă în lumea noastră, astfel încât nu putem renunța la lume decât renunțând la noi înșine și nu o putem adopta decât atunci când ne acceptăm pe noi înșine.

Pe de o parte, ne referim la un teatru coregrafic, cu elemente de teatru fizic, dar pe de altă parte, spectacolul de teatru coregrafic e transformat într-un poem al însingurării în doi, al corpurilor/sufletelor care se caută, se pierd și se regăsesc. Pe de o parte sunt folosite efecte vizuale (proiecții care uneori par să invadeze întreaga scenă) și speciale în general (fumul care încorporează ideile din proiecții), iar pe de altă parte lirismul mișcărilor și al replicilor sunt în strânsă armonie cu efectele vizuale. Pe de o parte coregrafie, pe de alta poezie a mișcării scenice.

Tendința generală e de a face trecerea dinspre spectacolele-poveste spre spectacolele care trec dincolo de posibilitățile poveștii de a exprima/camufla emoțiile prin cuvinte, dincolo de limbaj ca sistem de comunicare. Noi posibilități de semnificare, alte limbaje devin posibile, atât pe axa exteriorității – noi limbaje corporale, coregrafice, vizuale, cât și pe aceea a interiorității – sunt inventariate noi moduri de expresie la granița dintre vizual și tactil, pe modelul bogăției de semnificație pe care o pot transmite sunetul valurilor sau al vântului, dar și liniștea însăși sau sunetul pe care îl face o geană atunci când lovește pleoapa ochiului care clipește.

Dinspre ceea ce se petrece cu protagoniștii în timpul poveștii rostite de mișcarea scenică, într-un sens dinspre exterior spre interior, dar și dinspre interior spre exterior, dinspre ceea ce simt/gândesc protagoniștii spre expunerea unor idei despre noul teatru al pandemiei reprezintă unul dintre sensurile jocului. Cei doi tineri actori (Paula Trifu și Dragoș Maxim) sunt deopotrivă expresivi într-un sens psihologic, al profunzimii de caracter, dar și în ceea ce privește abilitățile de mișcare scenică. În același timp, cei doi regizori și profesori (Raluca Lupan și Cristian Grosu) s-au gândit la nevoia de a profesa a tinerilor lor studenți. Teatrul online oferă, în contextul actual al pandemiei, prilejuri favorabile în acest sens.

Teatrul pandemiei nu e doar unul al diverselor posibilități cu privire la viitor, ci și unul al încercărilor artiștilor claustrați de a transmite emoții încărcate de sensuri și nevoia de a împărtăși valori. Unii au reușit acest lucru prin intermediul spectacolelor online, alții prin intermediul site-urilor proprii. Putem spune că artistul devine la fel de dependent de publicul său pe cât de dependent e de teatru sau pe cât de dependent de teatru este publicul său. Dacă anterior relația părea mai curând unidirecționată, astăzi raportul de reciprocitate, plurivocul sensurilor, nevoia artistului de publicul spectator devin constante.

 

(Toxic, regia: Cristian Grosu, Raluca Lupan, cu Paula Trifu și Dragoș Maxim, video: Cătălina Gherda, sound & lights: Victor Lup, Insula Creative Hub, vizionare online)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/04/teatrul-pandemiei.html