Plugarul și moartea

 

Nu e foarte evident ce se petrece în Plugarul și moartea deoarece, dincolo de revolta protagonistului față de fenomenul morții – o revoltă deopotrivă disperată și sfidătoare – sau de justificările aduse de personajul Moartea, nu avem o poveste așa cum poate ne-am fi așteptat. Cu toate acestea, datorită proiecțiilor și a filmărilor, unele realizate de sus, a modului în care se jonglează cu decorul din scenă și cu cel proiectat, deși oarecum static, luând forma unei meditații de scenă, spectacolul are un ritm al său, chiar dacă unul mai mult interior, la care contribuie culorile, formele, hiperbolele artistice (imagini supradimensionate) și sunetele.

Ceea ce este cel mai interesant, personajele Plugarul și Moartea sunt interpretate de același actor, Călin Chirilă, răvășit și răvășitor în primul rol, preponderent scenic, stăpânit și stăpânitor, în cel de-al doilea rol, preponderent realizat din filmări și proiectarea acestora. De fapt, nu a fost niciodată vorba de un plugar la propriu, termenul e o metaforă pentru scriitorul care nu ară, ci scrie, lucrează nu cu plugul, ci folosind cuvântul, iar plugul său e ”din veșmânt de pasăre, din pană de scrib”. În fața morții, scriitorul nu se deosebește cu nimic de un plugar oarecare, moartea unei ființe dragi fiind resimțită la fel de acut, iar împotrivirea, neputința de a accepta sunt la fel.

Ceea ce-l diferențiază totuși pe scriitor e pana sa ageră care reclamă morții faptul că i-a luat soția deși aceasta era o femeie cumsecade, frumoasă și cinstită. Lucru care conduce la apariția personajului Moartea pentru a justifica faptul că ea nu alege pe cine ia și pe cine nu, pentru a da exemple din istorie și a isca un dialog cu Plugarul și cu regretele, amintirile, iluziile și deziluziile acestuia. Asemenea unei fantasme, moartea se insinuează în mentalul protagonistului, dedublându-l între cel ce nu reușește să înțeleagă și cel ce încearcă în zadar să își explice, având câștig de cauză cel de al doilea, nu omul care vrea să depășească moartea, ci cel care își conștientizează condiția de muritor.

Cel mai probabil, moartea Plugarului din final este simbolică. Numai acceptarea discursului Morții, reluarea replicilor, a înceta să i te mai împotrivești, a conștientiza că ești ființă muritoare e suficient pentru a trece din grupul rebelilor în al celor ce ființează întru moarte. Poate că acesta e și rostul distribuirii aceluiași actor în două roluri atât de diferite, ambele magnific interpretate. Într-un anume sens, așa cum regăsim într-un citat de Vladimir Jankelevitch din Tratatul despre moarte, preluat în caietul de sală, înțelegerea faptului că moartea nu poate fi schimbată, asumarea morții sau chiar îndeplinirea ei în act ar putea avea un rol salvator: ”dacă irevocabilul morții trebuie să facă irevocabilă viața cuiva, atunci e obligat să salveze totul; să salveze ființa de la pieire în însuși actul pieirii” (subl. ns.).

Într-un decor macabru, unde viața omului este simplificată (masă, somn), dragostea (amintirile cu soția, aparițiile fantomatice ale imaginii femeii, hârjoana, dansul, momentele de viață de zi cu zi – transfigurate) și scrisul (mașina de scris) sunt cele două realități care ridică existența mai presus de cotidian. Aparițiile repetate ale personajului Moartea fac ca zbaterile omului să fie fără sens, reamintindu-i că partenera de viață a murit și că el va muri, ba chiar că ar face mai bine să moară, dacă nu termină cu revolta împotriva morții ca fenomen firesc. Imaginile care trec de la viață la moarte sunt foarte puternice, mai întâi masa luată în trei (Plugarul, Soția și Moartea), iar în cel din urmă transformarea patului conjugal în loc de veci, cu pământ.

Personajul colectiv, într-o coregrafie care dinamizează scena, interpretat de tineri actori, reprezintă umbrele celor care au fost, dar pe care nu îi mai poate vedea nimeni. Spre final, prezența fantasmei femeii este din ce în ce mai estompată, iar lupta interioară se duce cu umanitatea supusă pieirii inevitabile, cu însuși fenomenul morții. În funcție de cum e privită ființa umană, în frumusețea ori cangrena abisurilor care o compun, Plugarul, respectiv Moartea oferă două perspective diferite asupra condiției umane și a finitudinii. O ultimă zvâcnire a Plugarului la final, când imaginea sa a fost iremediabil înlocuită de cea a Morții, anterior prezentă doar pe filmare, solicitarea de a se prezenta cu petiția în fața divinității creează o deschidere, dacă nu spre posibilitatea de a depăși moartea, măcar spre alte aduceri în discuție viitoare.

 Momentul punerii în scenă este foarte potrivit, dat fiind contextul pandemic actual, dar și sărbătorile pascale care abia s-au încheiat. Dacă premiera ar fi apucat să aibă loc înainte de sărbători, ar fi fost un reușit spectacol de Paști. După cum s-a văzut, din preocupări, regizorii devin din ce în ce mai preocupați de problematica morții. Iar teatrul memento mori sau barocul dobândesc valențe noi datorită teatrului multimedia actual.

 

(Plugarul și moartea după Johannes von Tepl, dramatizarea și regia: Silviu Purcărete, distribuția: Călin Chirilă și Diana Chirilă, scenografia: Dragoș Buhagiar, muzica originală: Vasile Șirli, video design: Andrei Cozlac, premiera: 8 mai 2021, Sala Mare, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/05/plugarul-si-moartea.html