În contextul comunicării, metafora este un semn (ceva ce trimite la altceva), la granița dintre cuvânt (expresie), simbol (ceva concret stă pentru o idee) și icon (imagine). Ca mod de comunicare, metafora nu transmite informații care ar putea fi verificate, ci mai curând transmite emoții (metafora artistică).
Mai mult, printr-o metaforă se
efectuează un act – actul de a enunța ceva, iar prin actul de a enunța o
metaforă, cel ce o construiește ori cel ce o receptează suportă modificări la
nivel emoțional, dar și cognitiv sau de ordin pragmatic; cu alte cuvinte, metafora
declanșează schimbări în ceea ce privește emoțiile, gândurile, atitudinile și
chiar faptele celor implicați în actul de comunicare metaforiza(n)t. Metafora
este performativă în sensul că săvârșim acte spunând, în faptul că spunem și
prin faptul că spunem (efectele replicilor și al imaginilor metaforice asupra
auditoriului sau chiar asupra emitentului însuși, actorul).
Nu ne putem pronunța ferm dacă intenția de a construi o metaforă există la
nivel conștient sau dacă nu e, regizoral, de cele mai multe ori, rodul
inconștientului creator. Locul metaforei este între ficțiune și minciună, date
fiind raporturile metaforei cu ambele.
Prin ficțiune înțeleg crearea de lumi posibile care să dubleze lumea reală.
Lumile posibile sunt moduri în care s-ar fi putut ori s-ar putea petrece
lucrurile. O stare de lucruri posibilă, de un anume fel. Dacă am putea avea
rezerve cu privire la faptul că metaforele sunt enunțuri (metaforele nu au
formă de enunț, cu subiect și predicat, iar de cele mai multe ori ele nu au
predicat) și în acest sens ne lovim de o dificultate majoră încercând să privim
metafora din perspectiva teoriei actelor de limbaj, totuși, într-un anume sens,
metaforele pot fi considerate enunțuri, chiar enunțuri constatative. Și anume,
metaforele descriu stări de fapt, dar nu ale lumii reale, ci ale unei lumi
virtuale.
Iarăși, dacă am putea avea rezerve cu privire la faptul că o metaforă poate
sau nu să aibă valoare de adevăr (la limită, dacă metafora are valoare de
adevăr, iar dacă valoarea sa de adevăr e falsitatea au fost considerate,
printre altele, false probleme), dată fiind totalitatea enunțurilor care pot fi
rostite în mod necontradictoriu despre o lume posibilă, în universul coerent pe
care sistemul de enunțuri îl configurează, o metaforă ar putea fi valorizată ca
adevărată sau falsă. Dacă raportată la lumea reală, o metaforă este întotdeauna
falsă, deoarece nu corespunde unei stări de fapt, raportată la lumea virtuală a
constructului spectacular – metafora poate fi interpretată critic.
Considerată în sens literal, metafora artistică va fi receptată eronat. Nici
măcar atunci când ficțiunea (text, situație scenică, personaje) conține
enunțuri valabile în raport cu o stare de lucruri actuală, nu avem dreptul să neglijăm
convenția artistică. Dacă spectatorul implicat în actul de comunicare
metaforiza(n), publicul, dar și actorii consideră că o metaforă nu semnifică
nimic în afara sensului literal (fie că e vorba de replică sau imagine
artistică), practic resping sensul figurat al metaforei. Dacă cei implicați în
actul de comunicare metaforiza(n)t (spectatori, actori, critici, regizor) nu au
acces la lumea virtuală creată prin spectacol, metafora va avea soarta unui act
de comunicare ratat. Acordarea unui sens simplist, redus sau denaturat
ficțiunii, ne situează în minciună în raport cu lumea posibilă creată prin
spectacol. Teatrul viitorului, virtual și digitalizat implică o revizitare, pe
alte baze, a chestiunii lumilor ficționale, posibile, create prin artă.
Într-un alt sens, caracterul ambiguu, măștile, subtilitatea pot conduce
spre asocierea metaforei cu minciuna. Unii echivalează ficțiunea cu minciuna,
iar în această ordine de idei discursul teatral nu ar fi doar neserios, ci și
un act de limbaj ratat, nesincer. Se poate însă observa că una și aceeași
expresie poate servi, fără a-i schimba sensul, și ca metaforă, și ca minciună.
În cea de-a doua situație e prezentă intenția de a înșela, la limită de a manipula.
Ne prefacem că credem ceea ce nu credem atunci când mințim, la limită chiar
credem.
În fine, pe bună dreptate s-a constatat că ceea ce distinge metafora de
minciună e faptul că sunt utilizări diferite ale limbajului. Folosirea, iar nu
sensul distinge o metaforă de alte utilizări ale limbajului (minciună, limbaj
comun etc.). Spectacolul ca metaforă nu are un sens și nu transmite un mesaj,
ci doar incită și captivează. Imaginile, replicile metaforice funcționează ca
altfel de gesturi. Spectacolul metaforă nu suscită conținuturi cognitive în
spectator, ci acționează asupra intuiției, sensibilității. Atenției exagerate îndreptate
în trecut asupra gesturilor actorilor i-a luat locul faptul că gesturile
metaforă (imagini artistice, scenice sau multimedia) ne atrag atenția. Dacă
gesturile actorilor sunt interpretabile, în contextul receptării critice a
spectacolului, în sensul unei talentate repetări fără repetiție, de la o
reprezentație la alta, al unor greoaie manierisme, identificabile de la un rol
la altul, al improvizației mimice ori gestuale mai mult sau mai puțin
inspirate, mai mult sau mai puțin tehnice, repetabile, inevitabil supuse uzurii
morale, în schimb, gesturile metaforă pot fi analizate prin efectele pe care le
provoacă (emoții, atitudini, schimbări de ordin practic în spectator).
Gesturile impun reinventarea de noi gesturi. Însă, gesturile metaforă
situează demersul teatral într-un alt plan, încă insuficient explorat. La
granița dintre discursiv și non-discursiv, metafora tinde spre impresionare și
sublimare. La granița dintre fizic și virtual, teatrul online al viitorului
solicită noi concepte (teleteatru), noi teoretizări care să țină cont de
contextele de emitere în eter și să analizeze efectele asupra celor implicați
în actul de telecomunicare.
https://dyntabu.blogspot.com/2021/07/intre-fictiune-si-minciuna-metafora-ca.html
https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/intre-fictiune-si-minciuna-metafora-ca-gest-spre-un-teleteatru--294719.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu