Parte a unui amplu proiect, intitulat ”Alecsandri 200” de comemorare a 200 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri, împliniți pe 21 iulie, vara aceasta, personalitate a cărui statuie se regăsește de 115 ani la intrarea în teatru, teatru care poartă numele omului de litere român de 65 de ani, Acum râde printre lacrimi veselul Alecsandri este un scenariu căruia nu-i lipsesc nici inflamarea și nici durata unui spectacol clasic care atrage cu atât mai mult cu cât teatrul este în schimbare, dar și prin faptul că în pandemie am fost privați de asemenea spectacole ample.
Printre extinderile care sunt tot atâtea prilejuri de a propune fragment
din scrierile despre teatru ale lui Alecsandri, sunt jucate curat nu mai puțin
de trei piese ale dramaturgului român (”Rămășagul”, ”Arvinte și Pepelea” și
”Piatra din casă”), într-o construcție vastă de teatru în teatru, iar deschiderea,
flexibilitatea și empatia de care dau dovadă actorii, atunci când aduc în
prezent structuri scenice din trecut, sunt de apreciat. Toate piesele sunt
plasate într-un decor unic, adaptat fiecărei scene, cu cânturi pe muzica lui
Flechtenmacher ce însoțesc sprințar jocul actorilor.
Efortul de imaginație presupus de
încercarea de a răspunde la întrebarea ”cum arăta o piesă de teatru jucată în
vremea lui Alecsandri?” trebuie că e considerabil. În studiul actoricesc
realizat, Irina Popescu-Boieru pare a-și propune nu doar să răspundă pe cât
posibil la întrebare, valorificând pentru prezent tot ceea ce e demn a fi
recuperat pentru spectatorul contemporan, ci și să umple cumva distanța dintre cele
două instanțe temporale. Prezentul capricios reclamă trecutul de o voioșie incredibilă,
umorul dezinteresat al actorilor, iar tot ceea ce altădată ar putea părea trucat,
inflamat, superficial, astăzi ne lămurește cu privire la rolul salvator al
artei.
Dincolo de cele deja remarcate, spectacolul comemorativ Acum râde printre lacrimi veselul Alecsandri
evocă personalitatea pe care o are în atenție. Este supus analizei un
Alecsandri deopotrivă vesel (așa cum reiese din piesele care se joacă,
presărate cu vodevil și quiproquo) și grav (așa cum reiese din încercările care
preced, însoțesc sau urmează demersului scenic, prin pasaje extratextuale),
chiar melancolic la final.
”Cu Eminescu, scria Tudor Vianu, a
pătruns în literatura noastră tonul și atmosfera de dramatism a problemei
sufletești. Așa se anunța de pe atunci zbuciumul care trebuia să devină
elementul literaturii românești. (…) Dar când Alecsandri se mărginește la înfățișările
întâmplătoare ale naturii, când nici un curent pasional nu străbate dedesubturile
zugrăvelii sale, când în toată procedarea sa mărturisește preocuparea realistă
de a fixa amănuntul precis, el dovedește în același timp că natura și viața
aceasta nu este pentru el nici problemă, nici obiect compensatoriu pentru
dezamăgirile existenței, ci izvor permanent de încântare, degustat cu liniștea
omului garantat de o singură posesiune. (…) Alecsandri este un clasic și la
această sursă de clasicism ne putem totdeauna întoarce cu o sete pe care nici
astăzi, nici în trecutul literaturii românești nimic nu o poate îndestula mai
bine.”
Teatrul lui Vasile Alecsandri este o satiră socială, preluând rolul presei
în sensul ghidării conștiinței de opinie a spectatorului. Sursă de informare,
amuzament și idei, teatrul lui Alecsandri practică o comedie de limbaj,
situație și moravuri, iar personajele sunt caracterizate și caricaturizate prin
numele pe care le poartă. Precizia de gazetă a teatrului de satiră practicat de
Alecsandri e dublată de meditația pe marginea teatrului în teatru: ”cine e
actorul și cine spectatorul în acest teatru fără de sfârșit care este lumea?”
Dacă actorul în roluri multiple sau empatizarea cu personajul de pe scenă poate
pune probleme la un anumit nivel, acestea devin tot atâtea prilejuri de comedie
extratextuală. Posibil și de reflecție: ce mai greu de jucat, un personaj sau
un spectator? În ce măsură spectatorul reflectă vremea căreia îi aparține? Cum
personajul se insinuează în conștiința spectatorului, devenind reflexia
conștiinței sale? Care e legătura dintre personaj și spectator și care e locul
lor de întâlnire din sala de spectacol, pe scenă, în spațiile extrascenice, în
replici, în ”canțonete comice” sau prin mesaj?
De altfel, una dintre preocupările lui Vasile Alecsandri în ceea ce privește
arta teatrală, poate chiar cea mai importantă, o reprezenta chiar educarea
publicului. După cum cea mai importantă preocupare astăzi ar putea fi aceea de
a schimba viața ori măcar dispoziția spectatorului. Cu toate că, în opinia
regizoarei Irina Popescu-Boieru, așa cum de poate vedea din caietul-program, teatrul
lui Alecsandri nu mai e de actualitate prin teme, moravuri sancționate sau
aburul general de naivitate în care sunt învăluite personajele, apetitul
contemporanilor noștri pentru teatrul lui Alecsandri rămâne un mister. Numai
dacă aceștia se împărtășesc din ceva nedefinit care le schimbă într-un anume
fel viața, s-ar putea explica faptul că încă se optează foarte mult pentru
piesele lui Alecsandri.
(Acum râde printre lacrimi veselul
Alecsandri, scenariu bazat pe piese și scrieri despre teatru de Vasile
Alecsandri, cu Doina Deleanu, Adi Carauleanu, Petronela Grigorescu, Oana Sandu,
Diana Chirilă, Livia Iorga, Ionuț Cornilă, Haruna Condurache, Diana Roman, Radu
Homiceanu, Catinca Tudose, Doru Aftanasiu, Cosmin Maxim, Mălina Lazăr, Constantin
Avădanei, Dumitru Georgescu, Brândușa Aciobăniței, Horia Veriveș, Daniel
Busuioc, vocea: Emil Coșeru, regia și scenariul: Irina Popescu-Boieru,
scenografie: Rodica Arghir, muzica: Alexandru Flechtenmacher, acompaniament,
prelucrări și pregătire muzicală: Diana Roman, coregrafia: Oana Sandu, premiera:
27 iunie 2021, Sala Mare, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2021/07/un-spectacol-comemorativ.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu