Un spectacol comemorativ

 

Parte a unui amplu proiect, intitulat ”Alecsandri 200” de comemorare a 200 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri, împliniți pe 21 iulie, vara aceasta, personalitate a cărui statuie se regăsește de 115 ani la intrarea în teatru, teatru care poartă  numele omului de litere român de 65 de ani, Acum râde printre lacrimi veselul Alecsandri este un scenariu căruia nu-i lipsesc nici inflamarea și nici durata unui spectacol clasic care atrage cu atât mai mult cu cât teatrul este în schimbare, dar și prin faptul că în pandemie am fost privați de asemenea spectacole ample.

Printre extinderile care sunt tot atâtea prilejuri de a propune fragment din scrierile despre teatru ale lui Alecsandri, sunt jucate curat nu mai puțin de trei piese ale dramaturgului român (”Rămășagul”, ”Arvinte și Pepelea” și ”Piatra din casă”), într-o construcție vastă de teatru în teatru, iar deschiderea, flexibilitatea și empatia de care dau dovadă actorii, atunci când aduc în prezent structuri scenice din trecut, sunt de apreciat. Toate piesele sunt plasate într-un decor unic, adaptat fiecărei scene, cu cânturi pe muzica lui Flechtenmacher ce însoțesc sprințar jocul actorilor.

 Efortul de imaginație presupus de încercarea de a răspunde la întrebarea ”cum arăta o piesă de teatru jucată în vremea lui Alecsandri?” trebuie că e considerabil. În studiul actoricesc realizat, Irina Popescu-Boieru pare a-și propune nu doar să răspundă pe cât posibil la întrebare, valorificând pentru prezent tot ceea ce e demn a fi recuperat pentru spectatorul contemporan, ci și să umple cumva distanța dintre cele două instanțe temporale. Prezentul capricios reclamă trecutul de o voioșie incredibilă, umorul dezinteresat al actorilor, iar tot ceea ce altădată ar putea părea trucat, inflamat, superficial, astăzi ne lămurește cu privire la rolul salvator al artei.

Dincolo de cele deja remarcate, spectacolul comemorativ Acum râde printre lacrimi veselul Alecsandri evocă personalitatea pe care o are în atenție. Este supus analizei un Alecsandri deopotrivă vesel (așa cum reiese din piesele care se joacă, presărate cu vodevil și quiproquo) și grav (așa cum reiese din încercările care preced, însoțesc sau urmează demersului scenic, prin pasaje extratextuale), chiar melancolic la final.

 ”Cu Eminescu, scria Tudor Vianu, a pătruns în literatura noastră tonul și atmosfera de dramatism a problemei sufletești. Așa se anunța de pe atunci zbuciumul care trebuia să devină elementul literaturii românești. (…) Dar când Alecsandri se mărginește la înfățișările întâmplătoare ale naturii, când nici un curent pasional nu străbate dedesubturile zugrăvelii sale, când în toată procedarea sa mărturisește preocuparea realistă de a fixa amănuntul precis, el dovedește în același timp că natura și viața aceasta nu este pentru el nici problemă, nici obiect compensatoriu pentru dezamăgirile existenței, ci izvor permanent de încântare, degustat cu liniștea omului garantat de o singură posesiune. (…) Alecsandri este un clasic și la această sursă de clasicism ne putem totdeauna întoarce cu o sete pe care nici astăzi, nici în trecutul literaturii românești nimic nu o poate îndestula mai bine.”

Teatrul lui Vasile Alecsandri este o satiră socială, preluând rolul presei în sensul ghidării conștiinței de opinie a spectatorului. Sursă de informare, amuzament și idei, teatrul lui Alecsandri practică o comedie de limbaj, situație și moravuri, iar personajele sunt caracterizate și caricaturizate prin numele pe care le poartă. Precizia de gazetă a teatrului de satiră practicat de Alecsandri e dublată de meditația pe marginea teatrului în teatru: ”cine e actorul și cine spectatorul în acest teatru fără de sfârșit care este lumea?”

Dacă actorul în roluri multiple sau empatizarea cu personajul de pe scenă poate pune probleme la un anumit nivel, acestea devin tot atâtea prilejuri de comedie extratextuală. Posibil și de reflecție: ce mai greu de jucat, un personaj sau un spectator? În ce măsură spectatorul reflectă vremea căreia îi aparține? Cum personajul se insinuează în conștiința spectatorului, devenind reflexia conștiinței sale? Care e legătura dintre personaj și spectator și care e locul lor de întâlnire din sala de spectacol, pe scenă, în spațiile extrascenice, în replici, în ”canțonete comice” sau prin mesaj?

De altfel, una dintre preocupările lui Vasile Alecsandri în ceea ce privește arta teatrală, poate chiar cea mai importantă, o reprezenta chiar educarea publicului. După cum cea mai importantă preocupare astăzi ar putea fi aceea de a schimba viața ori măcar dispoziția spectatorului. Cu toate că, în opinia regizoarei Irina Popescu-Boieru, așa cum de poate vedea din caietul-program, teatrul lui Alecsandri nu mai e de actualitate prin teme, moravuri sancționate sau aburul general de naivitate în care sunt învăluite personajele, apetitul contemporanilor noștri pentru teatrul lui Alecsandri rămâne un mister. Numai dacă aceștia se împărtășesc din ceva nedefinit care le schimbă într-un anume fel viața, s-ar putea explica faptul că încă se optează foarte mult pentru piesele lui Alecsandri.

 

(Acum râde printre lacrimi veselul Alecsandri, scenariu bazat pe piese și scrieri despre teatru de Vasile Alecsandri, cu Doina Deleanu, Adi Carauleanu, Petronela Grigorescu, Oana Sandu, Diana Chirilă, Livia Iorga, Ionuț Cornilă, Haruna Condurache, Diana Roman, Radu Homiceanu, Catinca Tudose, Doru Aftanasiu, Cosmin Maxim, Mălina Lazăr, Constantin Avădanei, Dumitru Georgescu, Brândușa Aciobăniței, Horia Veriveș, Daniel Busuioc, vocea: Emil Coșeru, regia și scenariul: Irina Popescu-Boieru, scenografie: Rodica Arghir, muzica: Alexandru Flechtenmacher, acompaniament, prelucrări și pregătire muzicală: Diana Roman, coregrafia: Oana Sandu, premiera: 27 iunie 2021, Sala Mare, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/07/un-spectacol-comemorativ.html