Grădinile Aramidei și sărutul de la Alecsandri

 

Deunăzi, doi tineri se sărutau în fața Teatrului. Cu gesturi tandre care se profilau în aer, suspendate câteva fracțiuni de secundă în spațiul dintre ei, lasciv, aproape ostentativ și puțin histrionic. Teatrul lui Ovidiu Lazăr nu este deloc astfel. Cultul regizor ieșean e creator de eseuri scenice, metaforice și cu toate acestea încărcate de raționalitate. Poetic, dar totuși abstract. Interesat de actualitate, dar cu toate acestea mai interesat de interioritatea imponderabilă a personajelor sale schiță din monologurile regăsite în cânticelele comice ale lui Alecsandri.

Mare e grădina desfătării teatrale în care regizorul crede cu adevărat. Și atât de asemănătoare între ele lighioanele care o populează. Mai că ai putea vorbi de o lume. Miza este aceea de a răsturna afirmația potrivit căreia Alecsandri nu este actual, propunând o alta: Alecsandri este contemporanul nostru. Iar spectacolul șerpuiește printre personajele care trimit spre oameni din vremea lui Alecsandri sau din lumea noastră, înclinând ba spre lumea sieși suficientă a lui Alecsandri, ba spre cea a lui Caragiale, când pitorescul moravurilor criticate se topește în satiră politică, cea de-a doua de altfel constituind puntea de legătură dintre timpul lui Alecsandri și mai noile vremuri.

Actualizarea propusă este bruscă, rock (Diana Roman și leitmotivul despre fumuri și înfumurare – ”Toată lumea fumează”, poetizat de zicerile de tip folk despre lumea care se preface în scrum). Structura demersului scenic e însă clasică – prefață (Diana Roman, Oana Sandu și coral/colectiv), cuprins și încheiere (Oana Sandu, Diana Roman și coral), cu reluări în ramă ale leitmotivului. Eclipsează prin stăruință postscriptumul lui Alexandru Horga, un travesti incredibil, realizat de copilul promisiune (”Chirița în voiaj”). La fel de provocatoare, precum paradoxal întregul, sunt alegerile muzicale, extrem de diverse. Din nou, actorii ieșeni își dovedesc abilitățile, arareori probate la scenă, meritând din plin explorate și cultivate, vocale și coregrafice.

Din cuprinsul grădinii Aramidei de la Alecsandri nu lipsesc Haimana, Mihăluță Spulberatu al Săfticăi, funcționarul mereu mutat și strămutat (în plină comedie alecsandristă, de încredere ca actor, Radu Homiceanu), Paraponisitul, Nae Postuleanu (Dumitru Georgescu), omul diplomă, dar fără funcție politică ori de vreun fel, Kera Nastasia, văduva care face un memoriu pentru a primi pensie (echilibrată, sobră, cumpătată, jucând cu distinsă moderație, Georgeta Burdujan), ultraretrogradul caragialesc prin patos, Sandu Napoilă (Ionuț Cornilă), clovnul politic absurd, ultrademagogul Clevetici (Mălina Lazăr), omul politic Gură Cască (Horia Veriveș, pe o pantă ascendentă în ceea ce privește maturizarea artistică), doftoroaia Anghelușa, un personaj de o aleasă coloratură afrimiană (interpretat cu mult talent încurajat de Tatiana Ionesi, a cărei discreție a explodat de minune).

Descrierea Iașului ca oraș cu două fațete, una occidentală și alta orientală, dintr-o scrisoare a lui Alecsandri către Kogălniceanu, ar putea fi extrapolată astăzi către întreaga Românie. Românul nu are personalitate, e ca ceara pe care se imprimă orice modă preluată din Occident. Lumea grădinii Iașului lui Alecsandri, supusă unui trai molatic, e surprinsă ca teatru, la limita dintre opulență și sărăcie lucie, principalii săi actori; iar la omul sărac nici boii nu trag, în schimb, banul la ban trage.

Pe nostalgici spectacolul îi trimite la scrierile vechi și fotografii cu Iașul de odinioară. Spectacolul îndeamnă însă și la o altfel de meditație pe teme precum birocrația, statutul funcționarilor publici, joburile la stat, soarta amărâților plini de diplome care nu își pot găsi un loc de muncă, delirul pensiilor cu multe subteme actuale la care ne-am putea gândi, pensii indexate, recalculate etc., numai că discursul nu este coerent actualizat, e insuficient nuanțat, nu trece dincolo de jocurile de cuvinte și are fracturi, e lăsat în suspans.

Pentru noul teatru care se anunță, interesante sunt sugestia din final, cum că totul s-ar fi petrecut într-un studio TV și, mai ales, dialogul lui Horia Veriveș cu reflectorul cu pălărie. Oglinzile sunt treptat înlocuite de alter egouri robotici. La granița dintre lumi, dintre timpuri, spații și decoruri, idei vechi și noi, omenescul ultrasofisticat și tehnologizat tânjește după trecut. Rece pentru că atât de conceptual, teatrul lui Ovidiu Lazăr ar putea constitui oricând o pledoarie pentru oameni, personaje, actori, teatru, în sensurile clasice ale termenilor. Însă noul teatru digitalizat își exprimă chemarea chiar și aici, iar actorii sunt nedumeriți, ca oameni. Mai sinceri ca oricând, prin tot ceea ce sunt, au învățat și sunt capabili să joace, ei scuză o lume care se îndreaptă spre necunoscut. Necunoscutul îngrozește, dar lumea lui Alecsandri e asemenea unui balsam pentru orice fel de rană. Așa s-ar explica poate faptul că piesele sale, adaptările după Alecsandri atrag atât de mult public la teatru astăzi.

În general, setea de joc a actorilor e cumplită, asemenea chefului de viață al celui ce presimte apropierea inevitabilului – o nouă lume teatrală despre care nici regizorul cult, nici cel tehnic, nici artistul cel mai ingenios, nici cel tributar vechilor forme nu au habar. De aici, dezorientarea, fragmentarea, adâncirea în neînțeles ca principii de reculeasă trecere.

 

(Alecsandri’s Garden, scenariu teatral de Ovidiu Lazăr după Cânticele de Vasile Alecsandri, scenografia, regia și spațiul sonor: Ovidiu Lazăr, distribuția: Diana Roman, Oana Sandu, Radu Homiceanu, Dumitru Georgescu, Georgeta Burdujan, Ionuț Cornilă, Mălina Lazăr, Horia Veriveș, Tatiana Ionesi, Alexandru Horga, aranjamente muzicale: Diana Roman, mișcare scenică: Oana Sandu, premiera: 21 iulie 2021, TNI, Sala Teatru la Cub, spectacolul este a doua premieră din programul ”Alecsandri 200”)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/07/gradinile-aramidei-si-sarutul-de-la.html