Duelul

Teatrul Ludic aduce în Clubul Presei spectacolul de teatru Ursul, după A. P. Cehov, în regia lui Aurel Luca. Interpretează actorii: Ana Sescu (Elena Ivanovna Popova), Radu Mihoc (Grigory Stepanovitch Smirnov), Cristian Popovici (Luka).
Scenariul lui Cehov interesează chiar și astăzi prin interesul acordat psihologiei personajelor masculin, feminin. În fond, duelul dintre un bărbat și o femeie, despre care e vorba și în piesă, într-un sens metaforic, nu-i decît lupta dintre idealul femeii și misoginismul bărbatului. Idealul oricărei femei este de a-și adora bărbatul (oricare bărbat, printr-o întîmplare devenit al ei) chiar dincolo de mormînt și alimentînd o iluzie în pofida oricărei evidențe. În timp ce misoginismul bărbatului mizează pe incapacitatea unei femei de a fi „sinceră, credincioasă, statornică”. De aceea, el își propune să nu se mai lase „dus de nas” de trucurile femeiești.
Pretențiile de amară întristare ale Elenei Ivanovna Popova frizează ridicolul. Aceasta s-a închis de vie între patru pereți, captivă companioană umbrei soțului ei mort de șapte luni. Neprimind să vadă pe nimeni, dovedește, astfel, cum numai o femeie poate iubi, jeli și, mai ales, ierta. Deoarece în timpul vieții soțul ei a tratat-o de multe ori în mod nedrept, lasînd-o singură săptămîni în șir ori chiar înșelînd-o. Un intrus intervine în liniștea aparentă în care protagonista s-a învăluit. În persoana lui Grigory Stepanovitch Smirnov, intentează la prefacerea cadrului convențional, furios și nerăbdător a-și primi datoria de o mie două sute de ruble, neplătită de răposat.
Pentru a puncta regizoral idila dintre văduvă și creditor se recurge la un artificiu demn de remarcat: dansul de împerechere. De fapt, sînt introduse în spectacol nici mai mult nici mai puțin decît două dansuri. Pentru a-și putea spune și într-un alt mod povestea, fiecare dintre cei doi protagoniști execută un dans tradițional rusesc. Cele două dansuri, foarte bine integrate în economia piesei, definesc, pe de o parte, atitudinea misogină a bărbatului, iar pe de altă parte, intrigarea femeii, care își afirmă idealul de dragoste. Ambele sînt însă trădate. Întîi, cînd cel care părăsise douăsprezece femei, fiind părăsit la rîndul lui de alte nouă, jurînd de cinci ani că nu se va mai amoreza, dintr-o dată se îndrăgostește. Apoi, cînd cea care jurase că se va autoclaustra pînă la moarte în memoria soțului, acum se îndrăgostește.
Sînt răsturnate la final atît idealul femeii cît și misoginismul bărbatului, făcîndu-se, totodată, dreptate de ambele tabere: poate că pentru Grigory Stepanovitch Smirnov există o femeie care să contrazică ceea ce chiar el susține cu privire la firea cameleonică a femeilor și poate că Elenei Ivanovna Popova îi e dat să iubească din nou, aceasta însemnînd că e absurd să faci legăminte ideale, pentru eternitate.
Dacă în cea mai mare parte astăzi, rolurile feminine atît în piesele clasice cît și în cele mai noi sînt de o expresivitate isterizantă, această interpretare ne propune o prezență feminină discretă, arzînd mocnit. În schimb, rolul bărbatului concentrează întreaga forță, atragînd asupra sa energia declanșată de situația personajelor. Aprig, brutal, un ”urs”, acesta se acordează perfect cu spiritul stepei rusești.
Piesa este realistă și, prin cîteva aspecte ce țin de abordarea regizorală, actuală. Prin ideea de a introduce actori mai tineri în rolurile stabilite de dramaturg (bătrînul valet al văduvei, Luka, este jucat de un tînăr). Prin faptul că spectatorii, în același timp clienți la mesele din Clubul Presei, intră în joc pasiv, ținînd loc de adresant în monologurile personajelor. Chiar prin aceea că dialogurile sînt valorificate în forma succesiunii unor mici monologuri, jocul scenic desfășurîndu-se pe două planuri, prim și secund, facînd ca spațiul dedicat teatrului să devină din aproape suficient, cuprinzător. În acest mod, textul lui Cehov este mai bine exploatat, cu fidelitate și fără fisuri.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/01/duelul.html