Am mai scris în alte două rânduri despre un teatru provincial: cu prilejul
premierelor spectacolelor Căsătorie în…
doi și 1+1=3, ambele fiind regizate
de Andrei Ciobanu și avându-i în distribuție pe Ana Hegyi și Andrei Ciobanu,
preluate de și reluate la Ateneul Tătărași. Odată cu Dragoste pe… GPS, ne-am șmecherit: avem ecran de proiecție pentru
rundele trecute, facem selfie-uri și le postăm pe Facebook, bârfim pe chat.
Povestea mariajului comun dintre Petronela și Frosinel continuă
(1987-1993-2003), până când copilul protagoniștilor le va pune la dispoziție o
filmare cu el și o tânără, redând aidoma modul în care s-au întâlnit cei doi
pentru prima dată, în gară. Tema cuplului prezentă în toate cele trei spectacole,
abordată prin poante concrete pe gustul publicului, pare să vină cu o discuție
în subsidiar despre o întreagă mentalitate, despre o anume generație, replicată
în timp, despre un mod de a fi, despre românitatea kitsch.
Există un fel kitsch de a fi al
românului, pierdut în intervalul dintre urban și rural, dintre Occident și
Orient, dintre adolescență și maturitate, dintre tradiționalism și modernizare,
surprins în parodia teatrului provincial din fiecare casă în care mai există o
carpetă cu ”Răpirea din serai”, un măr lipit cu scotch de monitorul CRT (aluzie
ironică la Apple), bibelouri simetric
așezate pe milieu. Oamenii se recunosc în povestea celor doi, în asocierea
dintre actual și tradițional ce ne plasează la capătul de linie al Balcanilor,
la porțile Occidentului. Într-o generație făcând parte din mai multe generații
de sacrificiu. Din ’89 încoace sau, poate, mai de timpuriu – până când? Asemenea spectacole,
privite cu detașarea necesară parodiei din ele, sunt piese de muzeu pentru cei
din afară. Ancore ce nu ne dau voie să uităm că părinții noștri sunt o asemenea
generație de sacrificiu; la limita dintre lumi, trecând masiv prin perioada de
tranziție postdecembristă, cu o identitate nedefinită dinspre comunismul în
care erau de toate, apoi brusc nu mai era nimic, înspre capitalismul în care
brusc au fost de toate, iar acum nu prea mai e nimic.
Folosind textele a mai multor umoriști români, Andrei Ciobanu înfiripă un
scenariu din patru acte, mizând ca întotdeauna pe comicul de limbaj, de data
aceasta mai mult ca oricând. Mai întâi, nevasta nu îl lasă să doarmă, apoi nu
poate pleca la bere cu amicii și încearcă să-și însceneze ieșirea, după care
mașina e confundată într-o relatare cu amanta. În cele din urmă, Revelionul
(reminiscențe ale bradului împodobit în noaptea dintre ani și nu la Crăciun),
nu se mai pleacă la petrecere, spectatorul are vaga impresie că tot ceea ce-a
văzut nu-s decât scenetele unei nopți de Revelion din locul niciunde, momentul
nicăieri, și povestea se încheie cu revenirea fiului, care anunță o nouă
generație, nu tocmai diferită de cea anterioară (parodic, intervine refrenul
”Gândim la fel, simțim la fel, iubim la fel”) și o viață la fel. GPS (The Global
Positioning System) semnalizează că, mental și spiritual, locul pe hartă nu s-a schimbat de ceva timp.
Au trecut cearcănele peste Frosinel și Petronela, adânc conturate, de parcă
era cu mină de creion HB, Andrei Ciobanu e mai sigur pe sine și mai expresiv,
Ana Hegyi la fel de conștiincioasă, chiar și atunci când improvizează; știe că
nu trebuie să privească în sală, dat fiind că rolul ei nu presupune
interacțiune cu publicul, și nu o face, ține morțiș să își exerseze privirea
impersonală. Acest rol de casnică obișnuită, departe de a fi un contre-emploi, îi vine mănușă. Cei doi
tineri în clasa a X-a de la final (băiatul pe viu, fata doar filmată), elevii
Anei Hegyi de la Palatul Copiilor, vor duce povestea mai departe. Încotro? Vom
vedea, pentru că ”va urma”.
Ce ne facem cu degustătorii de teatru provincial care nu sesizează latura usturător-parodică
a spectacolului? Care îi urmează pe Frosinel și pe Petronela din convingerea
intimă că le seamănă și că e bine așa? Într-adevăr, pericolul de a rămâne la
nivelul comic de suprafață al unui spectacol de bar pentru sala mică e real și
poate că nu trebuie depășit dacă nu e cazul. Cei ce aveți un măr roșu lipit cu
scotch de monitorul cu tub – mâna sus! Sau, mai bine, mâinile în aer: ”Trăim la
fel”. Diferența între lumi distincte o face privirea, iar ispita de a privi la
fel e foarte mare.
(Dragoste pe… GPS de Andrei
Ciobanu, distribuția: Ana Hegyi, Andrei Ciobanu, Eduard Onu, premiera: 19 iulie
2015, sala mică, Ateneul Tătărași)
Dana Tabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu