Până la minutul 20 al performanceului Ioanei Păun despre tragedia din
clubul Colectiv, din noaptea de 30 octombrie 2015, știi deja că ai de face cu o
experiență teatrală halucinantă. Regizoarea folosește deopotrivă mijloace de
distanțare și apropiere, creând un eseu-puzzle, în care scene soft se
întrepătrund cu sau vin în continuarea scenelor hard și diminuează astfel
efectul acestora, altminteri ar fi fost aproape insuportabil de privit și/sau rememorat.
Ioana Păun este o regizoare inteligentă, cu experiență în teatrul bine
documentat, dar care nu livrează adevăruri pe tavă, riscând ca spectatorul,
aparținând generației millennials (Y)
sau chiar generației Z, să plece de la spectacol fie și numai cu o experiență
subiectivă. Diferențierea dintre ceea ce este obiectiv valabil (vocea container
clubului) și experiența subiectivă a fiecăruia, în funcție de cum a receptat
tragicul eveniment la momentul respectiv, nu este forțată spre nici un fel de
acord. Tragedia a făcut foarte multe victime, în special tineri (e singurul
lucru pe care Ioana Păun îl accentuează), însă a afectat direct și indirect
atât generația Y, cât și generațiile X sau Z.
Este un performance narativ și deopotrivă fragmentar, categoric, dar și
evaziv, cu un personaj bine evidențiat (Denisse Moise, fata cu rochie de
nailon, hiperprotejată, mutilată fizic și sufletește de experiența îngrozitoare
din timpul incendiului, dar și de după), dar în același timp mizând mai mult pe
personajele colective (coregrafice) sau pe înlocuirea personajelor prin patternuri comportamentale,
reprezentative pentru o întreagă generație; regizoarea Ioana Păun reușește să controleze
ca de obicei, cu luciditate, totul, de la documentare la sound (cânturi
armonioase, dar și scrâșnet metalic, nemelodios) și video, apoi la mișcarea
impecabilă a actorilor (realizată de Andreea David), având în echipă tineri foarte
talentați.
Prilej de reflecție, documentare și interogare, tragedia din clubul
Colectiv conduce demersul discursiv spre Revoluția din 1989, căutând să scoată
în relief asemănări și diferențe între astăzi și ieri, să unească, dar să și
separe generațiile în cauză (o generație sau alta se identifică prin manifestări,
trăsături și limite), să creeze perspective posibile asupra fenomenului
corupției din România, al lașității și trădării, al ipocriziei, al luptei
pentru supraviețuire etc. ”Generația de sacrificiu”, cei care erau părinți la
revoluție, a făcut loc generației următoare, celor care s-au născut la
revoluție, după sau imediat anterior acesteia, o generație care refuză
explicit, sub formă de manifest chiar, să fie, asemenea părinților lor, o
generație de tranziție, revendicându-și cu insurgență libertatea, dreptul la
schimbare.
Ioana Păun realizează o investigație asupra condițiilor de posibilitate ale
schimbării, având în vedere factori istorici, psihologici, social-politici etc.
În acest context al modificării, dar și al repetării patternurilor de comportament sub o altă formă, de la o generație
la alta, al traumei ”moștenite”, întrebarea e dacă putem găsi vinovați în sens
absolut de vreme ce nu putem vorbi de nevinovați în sens absolut: ”Inocența e a
acelora care nu au avut încă vreme să devină vinovați”. Adică: ”Cine a omorât
pisica?”
Generația părinților hiperprotectivi a crescut copii cu un acut simț al
independenței (Care killed the cat),
copii care sunt acum, la rândul lor, părinți foarte preocupați de latura
profesională a vieții lor în societatea postmodernă, iar copiii copiilor din
preajma revoluției – ceva mai distrași și foarte atrași de tehnică – înțeleg uneori
libertatea ca respingere a oricărei constrângeri, ca absență a restricțiilor de
orice fel în mod absolut, dar de cele mai multe ori anarhismul lor având un
motiv (scena cu pisica arată clar modul lor de comportament, febrilitatea, agitația,
neastâmpărul acestora, în permanență revendicându-și drepturile și libertățile,
frenetic, dezinvolt, recalcitrant, direct sau chiar apelând la forurile
aferente). E vorba de generația device-urilor,
dar și a unor talente remarcabile în domenii solicitante intelectual sau din
punct de vedere creativ; o generație a căutătorilor și a ”navigatorilor” pe
internet (Curiosity killed the cat).
Informația din documentare devine cânt, imagine sau chiar poezie; deși
Ioana Păun e în general inclinată să conceptualizeze foarte mult regizoral, împotrivindu-se
estetismului sau lucrând cu tușe groase, de această dată cedează și realizează
un spectacol cu o estetică nuanțată pentru că numai astfel gradul de emoție pe
care îl suscită spectacolul devine suportabil. Și din punctul de vedere al
cercetării, și ca scenariu, și estetic, și reflexiv, și emoțional
performanceul este viabil. Cu toate acestea, ai putea avea senzația că o idee îți
trece printre degete, fără a deveni prin aceasta stare, ca atunci când asiști
la scena cu asistenta din străinătate care manifestă xenofobie la adresa
pacientei din România, o victimă a tragediei din Colectiv, o scenă reflectând o
cruzime paradoxală, subtilă și totuși la vedere, având-o ca protagonistă,
alături de Denisse Moise, pe Claudia Chiraș. E modul în care regizoarea alege
să își pună amprenta ideatic asupra întregului performance, speculând informații,
emoții, dar neimpunând judecăți de valoare.
În final, întrebările prin care se
revine la generația de părinți ai anilor 89-90 sunt totodată întrebările părinților
de astăzi, prin intrarea simultană în roluri realizându-se suprapunerea
generațiilor, dar și a perspectivelor, fără a exclude alternarea lor, prin
trecerea rapidă de la o generație la alta: cum e posibil să dai șpagă și să
ieși în stradă la proteste anticorupție, să îți torni vecinul, dar să pledezi,
eventual să activezi pentru respectarea drepturilor omului și împotriva
sistemului, să votezi într-un fel, dar să îndemni pe altul să voteze altfel și alte
asemenea exemple. Revărsarea de întrebări (culminând cu cele adresate pe Nothing else matters) nu are limite în
sensul că nu subîntinde nicio ideologie și e extrem de incisivă (”Cine…?”).
Uneori având ca protagoniști persoane publice, alteori anonimi, uneori
având în vedere fapte aparent minore, alteori foarte grave, întrebările sunt relevante
pentru ipocrizia dominantă și nevoia de deschidere, vindecare și schimbare. E
una dintre scenele cu valoare de simbol în spectacol (alături de cea în care se
toarnă lichid violet deschis în apă). Un simbol incendiar pentru generalizarea
ideii de sacrificiu, o incitare fascinant construită scenic, stimulându-te să
ieși din tiparele unei generații, ale unei nații și să privești obiectiv o rană
rămasă deschisă, trauma colectivă a poporului român.
(135 de secunde, regia: Ioana
Păun, scenografia: Cătălin Rulea, documentare: Laura Ștefănuț, Smaranda
Nicolau, scenariul: Svetlana Cârstean, coloana sonoră: Sillyconductor, mișcare:
Andreea David, performeri: Irina Artenii, Andrei Cătălin, Claudia Chiraș, Sorin
Dobrin, Lorena Luchian, Alice Mihalache, Denisse Moise, Cristina Negucioiu, Ana
Maria Pop, Ingrid Robu, Adina Răducan, Amelia Stuparu, Teodora Tudose, Octavian
Voina, imagine, video: Răzvan Leuce, producător: Biatrice Cozmolici, premiera: 27-28
octombrie 2018, coproducție Arcub și CNDB)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu