Secolul 22 va fi estetic sau nu va fi deloc

Răsfoiesc un roman science fiction cu intrigă polițistă. Deschid din întâmplare la următorul citat în italice: ”Ce se întâmplă aici, de fapt…? O întrebare foarte corectă. Trebuie, prin toate mijloacele, să încerci să îți păstrezi…!”.

Uneori, e ca în Kafka și îți dai seama și totuși te simți vinovat. Pentru ca absurdul să fie deplin. Lucrez într-o instituție publică și mi s-a călcat în picioare demnitatea umană. Parcă că e un micuț stat în stat, iar eu inculpatul principal. Și totuși mă simt. Aiurea. M-aș fi putut sustrage prin demisie, plecare inopinată, sinucidere. Asemenea soldatului din războiul despre care vorbea Sartre. Dar voiau prea mult să mă facă să plec. Marele manager a spus despre mine că sunt incompetentă. Eu știu că am făcut tot ceea ce mi s-a cerut și că am avut un comportament profesionist, în ciuda ”obstacolelor”. Pretinzând că îți testează rezistența la stres, orice manager te poate trece prin furcile caudine. Fără drept de apel.

Marelui manager nu îi place borseta mea în care îmi țin un pachet de șervețele, telefonul pe silent și banii de cafea. Știu că s-a pronunțat cu privire la faptul că nu îi place mersul meu în timp ce mă deplasez cu borseta. A numit-o ”poșetă” și a spus că mă ”plimb” sfidător cu ea pe umăr. Managerul mediu a afirmat despre mine în prima zi la muncă, după trei săptămâni de concediu, că nu am pus niciodată mâna pe un ”produs” ca să îl așez la locul lui, că am stat doar la birou. Managerii au capacități paranormale, văd de la distanță… Nu este adevărat. Am făcut tot ceea ce fac și colegii mei la locul de muncă. Dar nu are nicio importanță. Pentru că eu sunt vinovată, orice ar fi. Managerul mediu a recunoscut că m-a urmărit când ieșeam de la lucru cu colegii și a afirmat că râdeam cu ei, în sensul că părea că ne înțelegem (îmi amintesc că am întors capul, nu mi-a plăcut ”gestul”, nu mi se pare normal să fiu cobaiul nimănui, al nici unui șef, al nici unei instituții…). Iar managerul mare a adăugat că probabil băusem ceva. Vi se pare o glumă bună?

Am atitudine, mă apăr. Dar nu e indicat să îți contrazici șefii, nu-i așa? Sunt considerată recalcitrantă. Oamenii se mai ceartă uneori și se mai și împacă și totul trece și ne cunoaștem și învățăm unii de la ceilalți și creștem împreună (sau cel puțin așa ar trebui să fie – între egali). Dar absolut orice devine un pretext pentru ca șefii să dispună de tine cum vor. De exemplu, o colegă m-a făcut ”nebună”, ”nerușinată” și mi-a ordonat să tac. Iar eu am zis doar: ”Atenție la termeni”. Micul manager i-a luat ei apărarea, susținând că nu a auzit. Colega a negat, în loc să își ceară scuze (era atât de credibilă că aș fi putut să o cred până și eu). Colega mea se încadrează perfect ”tonului” dictat de marele manager. Scopul scuză mijloacele.

Într-o societate în care oamenii nu mai știu să spună ”îmi cer scuze” totul e pierdut. Pot fi și diplomată. Dar diplomația merge acolo unde mai există o fărâmă de conștiință. Și între egali. Dar eu nu am drepturi egale cu ale celorlalți, eu sunt ultimul venit. Marele manager și-a bătut joc de diplomele mele și de toți anii în care am studiat, încă de la început. De tot ceea ce sunt. Marele manager mă detestă. Pentru că nu sunt cineva în ochii lui. Societatea prețuiește doar banii și funcțiile. Iar prietena mea spune că sunt idealistă. Știu că în sinea ei mă consideră naivă. Poate că sunt. Dar îmi dau seama de multe. De prea multe. Am și intuiție, și empatie. Și am învățat să spun: ”îmi cer scuze”. Unii ar trebui să își ceară scuze că există. Ei, asta ar fi prea mult de acceptat pentru ei. Iar eu sunt o dură. Din ”tonul” a ceea ce scriu, simțiți cât de ”dură” sunt, nu-i așa?

                                        ***

Un actor a ajuns președintele Statelor Unite, politica mondială migrează din ce în ce mai mult spre sfera esteticului, evenimentele și mișcările sociale sunt interpretate din punct de vedere estetic pentru că a devenit singurul punct de vedere valabil din care le putem percepe ca atare. De ce nu am avea și noi, în țara noastră trasă la indigo, actorașii noștri? Să renunțăm deci la demnitate și să ne asumăm pe deplin faptul că va urma un secol care ar putea fi estetic sau deloc (http://www.calvertjournal.com/opinion/show/7841/romanian-anti-corruption-protests-spectacle).

Din ce în ce mai mult cred că secolul acesta nu e (autentic) deoarece a renunțat să fie spiritual. Iar pregătirile pentru un teatru la scară largă, la scena întregii omeniri au început să se vadă. Deja, nu mai putem camufla sub umbrela moralității faptul că nu ne (mai) permitem să fim oameni. A fi om presupunând recunoașterea calității de persoană a celuilalt (om), respectul de sine și respectarea celuilalt ca ființă morală, demnă și conștientă. Ne contaminăm unii de la alții de calitatea de a nu (mai) fi om și devenim din ce în ce mai dezumanizați. Dezumanizarea ne poartă noroc: jucăm din ce în ce mai bine pe scena vieții. Nu ați observat că atunci când ești rău își merge mai bine decât atunci când ești bun? Îmi place uneori să revin cu discuția la lucrurile esențiale, despre care s-a cugetat îndelung, dar insuficient. Despre care doar vorbim. Însă de acționat, acționăm tot prost. Pentru că deciziile noastre sunt pragmatice, influențate de interese, lașități, convingeri impuse de cadrul social și de mentalitatea ce subîntinde modul nostru de a gândi și acționa. Și chiar dacă știm că nu e bine ce facem, mergem înainte, alături de ceilalți. Pentru că nu ai suficientă putere, curaj, omenie să defrișezi o cărare nouă pentru tine și pentru ceilalți. Pentru că asta ar însemna să fii geniu sau nebun. În secolul 21 nu mai există nici genii și nici nebuni. Doar frânturi de genialitate și oameni pe scena lumii. A reinterpreta totul dintr-o perspectivă estetică ne-ar scoate de sub presiunea exercitată de timp și ne-ar elibera de constrângerile sociopolitice. Acolo unde morală nu mai poate fi, e nevoie de o schimbare de perspectivă. Perspectiva estetică asupra lumii, asupra evenimentelor sociopolitice și asupra micilor întâmplări cotidiene, grotești ori absurde, ar putea fi unica valabilă. Dar în ce sens am mai putea crede astăzi că această perspectivă ar fi totodată salvatoare? Pentru ca frumusețea să salveze lumea, ar trebui să învățăm să convertim urâtul, grotescul, defectele umane în urâțenia lor morală [urâte moral] și să le transfigurăm astfel încât să le percepem ca fiind frumoase. Ar însemna să iertăm. Și să iubim. Adică să înțelegem, să ne punem în locul celuilalt, să justificăm, să nu judecăm. Dar asta nu ar contrazice ”lecția” pe care semenul ne-o dă prin hidoșenia actelor sale ostentative? Nu sunt Iisus. Nu pot iubi umanitatea. Sunt om și pot iubi și ierta doar individual.

                                  ***

Am început să scriu despre teatru ca aplicație la teoriile de filosofia istoriei care m-au preocupat în cadrul unei cercetări. Am continuat prin cronică propriu-zisă, mai mult sau mai puțin șablonată. Și voi continua în ambele direcții. Întâmplările vieții m-au ajutat să îmi formulez mai bine ideile la nivel teoretic și de aceea ar trebui să le fiu recunoscătoare ”dușmanilor” mei. Sunt multe spectacolele despre care aș fi putut scrie acum, dar mă preocupă altceva. Și, cu acest prilej, mi-am pus ordine în idei. Cred în forța artei teatrale de a schimba oamenii. E o altfel de terapie prin teatru, pe care aș numi-o necanonică. Una dintre rarele mele postări publice pe Facebook e un citat din Sartre: ”Subiectul oricărei piese ar trebui să se refere la faptul că oamenii se [pot] schimba”. Dar, în același timp, nu le pot nega dreptul unor oameni de a fi tot mai urâți și mai răi, crescând valoarea estetică a spectacolului lumii. De aceea, e deopotrivă adevărat că oamenii nu se schimbă, ci se adâncesc tot mai mult în sinele lor meschin. Nimeni nu e perfect (condamnabil). Fiecare e liber să contribuie într-un fel sau altul la estetica lumii. Indiferent cum, secolul următor va fi estetic. Sau nu va fi. Deloc.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/09/secolul-22-va-fi-estetic-sau-nu-va-fi.html