Sisif este un erou deopotrivă absurd și tragic. Absurd pentru că efortul său zadarnic e fără sfârșit și fără finalitate perseverența sa de a înălța bolovanul înapoi pe stânci. Tragic pentru că e conștient, iremediabil lucid. El îi sfidează pe zei prin revolta sa, iar Camus e de părere că trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.
O situație oarecum similară, oarecum diferită e surprinsă în În plină glorie, cazul sopranei Florence
Foster Jenkins care i-a sfidat pe toți aceia care au avut curajul să-i spună
adevărul, că falsează și că are o voce oribilă, greu de suportat de un meloman,
de un critic muzical, de oricine o asculta în public, aplaudată pentru
amuzament, pentru bani sau poate pentru efortul ei absurd de a nu ceda în
pofida evidenței de care părea să fie străină, nu complet străină. Întreținându-și
prin intermediul câtorva apropiați și al câtorva admiratori mincinoși iluzia că
prin muzica ei îi face pe oameni fericiți, Florence protagonistă absurdă prin
zădărnicia efortului ei de a cânta pe o scenă și motiv de chicoteli era în
felul ei fericită. Uneori, ca o undă de tristețe luciditatea (tragicul) părea
să se întrezărească însă Florence refuză să facă loc lucidității în viața ei,
murind la fel de inocentă precum a trăit și ascultându-și mereu vocea
interioară, neștiută, neauzită pentru ceilalți, expresie a candorii și
mărinimiei ei. Altfel decât exemplul lui Sisif, Florence Foster Jenkins rămâne
un exemplu de absurd asociat cu comicul. Ceea ce nu o face mai puțin fericită
în felul ei, împotriva celor care i se opun, în lumea ei.
Premiera de la Sala Studio e un prilej de a medita asupra exemplelor de comic
ori tragic absurd și a modului în care fericirea poate surveni. Dincolo de
aceste aspecte, în complicitatea cu publicul conferită de mica sală, spectacolul
e un prilej de întâlnire pentru actori și spectatori. Prilej pentru emoții,
spațiul din proximitatea spectatorilor emoționându-i pe artiști, după atâtea
restricții și dezobișnuirea poate de a fi în imediata proximitate a publicului,
mai curând și mai adesea în spatele ecranului. Prilej inedit ca actrița Mihaela Arsenescu-Werner să aniverseze cincizeci de ani de teatru. Prilej de așteptare a unui
moment de operă de calitate care se petrece abia la final. Până atunci Mihaela Arsenescu-Werner
își dă toată silința să interpreteze ca Florence, care nu putea lua măcar o
notă înaltă și falsa, lucru deloc ușor. Poate că e nevoie de mai multă
pregătire muzicală pentru a falsa, în cazul acesta, decât pentru ca cineva înzestrat
să își etaleze talentul într-un spectacol. Odată cu fiecare prestație
actoricească, regizoarea Irina Popescu-Boieru vine și cu o miză dinspre partea
de creație de spectacol: cu Radu Ghilaș (Cosmé McMoon) sau cu duetele dintre Radu Ghilaș și Mihaela
Arsenescu-Werner mizează adesea pe tehnicile filmice de derulare înainte a
momentului, cu Georgeta Burdujan (inflexibila Doamnă Johnson, pledând pentru oprirea
sacrilegiului de a cânta fără voce) mizează pe infiltrarea tragicului în
povestea destul de comică, prin momentele de tristețe ale lui Florence, când
pare a-și da seama că totuși există și persoane care cred că ea nu poate cânta,
pe care imediat ajunge să le nege, odată cu Haruna Condurache (o pitorească
interpretare a servitoarei mexicane, Maria), cu Adi Carauleanu (o interpretare
corectă, fără excese a lui St. Clair Bayfield) sau cu Catinca Tudose (în rolul voalatei
Dorothy), regizoarea mizează cu succes pe tehnica suspansului (înmormântarea
anticipată de interpretarea proprie a piesei Llorona de către Haruna Condurache care nu era a lui St. Clair care
tocmai avusese un colaps anterior, ci a cățelului lui Dorothy), mici picanterii
care conferă sevă și conținut, îmbrăcând în foarte multe detalii exemplul de
comic absurd pe care îl constituie atât de schematizata viață a lui Florence,
redusă prin abstractizare.
Prezentul spectacol are tocmai rolul de a concretiza, de a crea situații și
personaje, detaliind exemplul comicului absurd, de a justifica, de a facilita
pătrunderea imaginației spectatorului într-o zonă de viață despre care nu are
habar, prin reconstituire, și la care nu ar fi avut altminteri acces.
(În plină glorie/Glorious de Peter Quilter, traducerea:
Dan Mihu, regia: Irina Popescu-Boieru, distribuția: Mihaela Arsenescu-Werner,
Radu Ghilaș, Adi Carauleanu, Georgeta Burdujan, Catinca Tudose, Haruna
Condurache, scenografia: Axenti Marfa, mișcarea scenică: Oana Sandu, pregătire
muzicală: Diana Roman, premiera: 19 noiembrie 2022, Sala Studio, Teatrul
Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2022/11/florence-si-sisif.html
