Dacă anul trecut Nic Ularu încheia stagiunea 2013-2014 la
TNI cu Hieronymus, anul acesta
deschide stagiunea 2015-2016 cu Schimbarea,
tot un spectacol de autor, cu accent pe personaje și pe pseudorelațiile dintre
acestea. Deși există o diferență între cele două spectacole, primul fiind
preponderent vizual, în timp ce al doilea mai curând nonvizual (în ciuda
laturii video), ne putem face o idee despre stilul regizoral: Nic Ularu își
manifestă predilecția pentru cortine mediane sau de fundal (în cazul de față),
cu proiecție, pentru realism grotesc, naturalism (autoexecuția Ofițerului), cu nuanțe
suprarealiste din light design sau sound design (pentru spectacolul de față), pentru
joc actoricesc ușor îngroșat (mai mult acum).
Nic Ularu a scris o piesă într-un act dadaistă, cu rime
naive, absurdo-anecdotică, dar cu mesaj actual, inspirată din scrierile lui
Franz Kafka și Daniil Harms, pe care a montat-o într-un spectacol fluent, cu
scene inegale, tot mai accelerate pe parcurs până la interferență – unica
legătură dintre momente fiind dată de schimbarea personajelor, intrarea
acestora făcându-se din spațiul artificial creat în spatele cortinei duble de
fundal, activată prin proiecții contralumină (uși, trepte), iar ieșirea prin
laterale –, spre finalul imprecis. Punctul forte al spectacolului îl constituie
sound-ul (Ana Teodora Popa), despre
care, în absența analizei, s-ar putea spune că e cvasiinexistent. S-a mizat pe
accentuarea încordării dramatice, cu efect subliminal asupra spectatorilor, prin
folosirea sound-ului prelung, grav, metalizat,
pe alocuri tăios, prin amplificarea sunetelor mașinii de tortură în boxe
ascunse, prin microfoane ce nu sunt la vedere. Astfel că vocea actorilor se
aude tare, răspicat, spațiul sălii de teatru răsunând de replicile anume
punctate prin sunetul de fond.
Excepția o aduce muzica barocă din final, lamentația eliberatoare
trimițând în mod direct la conceptul regizoral: reformarea sistemului judiciar,
componentă de bază a sistemului social, înlocuirea indistinctă a epocii
”renascentiștilor” (a dictaturii) printr-o alta, preluând, asemenea unei plăci
turnante, trecutul. Austeritatea scenică în materie de decor (stâlpi metalici
de care sunt răstignite 9 busturi inflexibile etalând simetric ”eficiența”
vechiului sistem judiciar și un tors din aceeași fibră, cu posteriorul invers,
acoperit de roba de judecător, hote uriașe, o masă metalică etc.) este în acord
cu efectele de sunet create în cadrul spectacolului, dar și cu austeritatea
vieții sociale din spatele personajelor.
Un condamnat, un
torționar, un nostalgic, un observator, o femeie și un conducător apar cel mai
adesea în cuplete dramatice, care lasă impresia că raporturile dintre personaje
se construiesc dificil, că nu rezonează unele cu altele ca stil de joc și interrelaționare
scenică. Motivația regizorală pentru aceste aspecte, dincolo de absența
comunicării specifică teatrului absurd, ar fi aceea că a adus în scenă
caractere de proveniență kafkiană, deopotrivă cu personaje de proveniență
harmsiană. Stilul lui Harms de a schița personaje tragicomice, fără
interioritate, este adus la un numitor comun cu cel al lui Kafka de a construi
personaje care problematizează serios și real pe marginea unor situații de
neînțeles. Nu neapărat tensionate psihologic, relațiile dintre personaje denotă
agresivitatea.
Cu excepția condamnatului – o trimitere explicită la
personajul executat fără motiv și fără drept de apel din Procesul–, celelalte personaje par mai degrabă desprinse din proza
scurtă a lui Harms, la fel și dialogurile absurde și în același timp comice
care constituie baza momentelor în care personajele sunt implicate câte două,
arareori trei, rarisim patru (condamnat-soldat,
soldat-femeie, ofițer-vizitatoare, soldat-vizitatoare, vizitatoare-femeie, ofițer-condamnat,
vizitatoare-președinte, condamnat-soldat-femeie, soldat-femeie-vizitatoare-condamnat).
Abia la final unele elemente anecdotice din scenariu sunt
explicitate: demnitarul cu crosa de golf pe care îl deranjase condamnatul era
însuși președintele, femeia despre care povestește soldatul că a vrut să o
ajute să sară gardul era chiar soția condamnatului. Altele sunt lămurite pe
parcurs: nomenclatura totalitară a fost înlocuită prin neonomenclatură, fără a
putea vorbi de o schimbare reală; textul critică într-o babilonie totală
diferite aspecte sociale (cancanul știrilor, ipocrizia, violența, birocratismul),
ironizând problemele globalizării în contextul unor neîmpliniri severe de ordin
local. Dincolo de parodie și aluzii la românitate, scenariul sociopolitic nu
este complet elucidat. Cele mai multe elemente sunt lăsate în suspans, ca-ntr-o
miniscenetă harmsiană cu substrat sociopolitic (anecdota ”roșcatului” fără ochi,
urechi ori gură, dar cu drept de vot – ”cetățeanul perfect”).
Chiar de la început, Ada Lupu în rolul bărbatului
efeminat condamnat la moarte își dovedește maleabilitatea corporală – rămâne
atârnată într-un cârlig, zbătându-se ca un gândac (aluzie la ”Metamorfoza”) –
sau abilitățile actoricești (jonglează frecvent între două registre, unul mimat,
grav, celălalt ludic, candid, având o trecere evidentă, foarte rapidă în scena
I, după ce redă pasajul în germană). O mai caracterizează gesturi aparent fără
semnificație, dar integrate foarte bine rolului, cum ar fi: întinderea
piciorului, privindu-și bocancul, tertipuri cu mâinile și cătușele, astfel că iese
la suprafață convenția teatrală, multiple mișcări în aparatul de tortură, mereu
pe fază să execute modificări ale personajului când atenția spectatorului ar
trebui să fie fixată pe altă secvență, din nou devoalând convenția,
eliberându-și frecvent mâinile din legături etc. De notat că toate aceste
gesturi par foarte firești, nu depune efort și se simte pe scenă ca peștele în
apă, fiind totodată foarte deschisă la improvizație.
Dacă în cazul Adei
Lupu ai senzația că personajul a fost creat special pentru ea, ceilalți actori
sunt aleși astfel încât să corespundă cât mai bine rolului. Constantin Pușcașu e
obsedat de detaliile mașinăriei (simbolizând aparatul birocratic), febril, convingător,
iar Pușa Darie aduce în scenă mai multe registre de joc, de la femeia simplă,
la rebela epatantă, de la dramă severă (povestea abuzului) la comedie autentică
(povestea despre alunecatul pe gheață și bandaje). Doru Aftanasiu, Haruna
Condurache, Cosmin Panaite sunt corecți cu rolurile lor.
(Schimbarea,
scenariul, regia și scenografia: Nic Ularu, distribuția: Ada Lupu/Condamnatul,
Doru Aftanasiu/Soldatul, Pușa Darie/Femeia, Haruna Condurache/Vizitatoarea,
Constantin Pușcașu/Ofițerul, Cosmin Panaite/Președintele, sound design: Ana
Teodora Popa, videoproiecție: Constantin Dimitriu, asistent de regie: Ivona
Lucan, premiera: 12 septembrie 2015, Sala Teatru la Cub, TNI)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu