Zona G-B (Bizoni. Fabula urbană # 2)

 

Subintitulată ”fabula urbană # 2”, montarea piesei Bizoni complică intriga din Girafe, numai că tonul regizoral se modifică din narativ în liric, din nostalgic în melancolic, din ironic în meditativ; de la efeminarea unui actor în rol principal se trece la scoaterea în evidență a masculinității acestuia prin teatru fizic (Ioan Paraschiv). Valorificând cu succes storytellingul, proiecția, dansul, acrobațiile, efectele speciale, continuarea fabulelor urbane respectă în mai mare măsură atmosfera generată de text, mai curând spaniolă (un indiciu ar putea fi și trăsăturile chipului actriței din rolul mamei), decât adaptată la realități autohtone.

E de bun augur că Afrim nu a încercat două spectacole gemene, ci, dimpotrivă, le-a distanțat prin decor, atmosferă, durată, mijloace și discurs regizoral. Dacă în Girafe își purta auditoriul printr-un tragicomic care evolua în spirală, de la un moment la altul, Bizoni este un spectacol trist.  Făcând unele trimiteri la satira din Girafe, Bizoni este un spectacol despre moarte. Despre moarte ca dispariția unui anume tip de om și supraviețuirea prin violență (”infernul sunt ceilalți”), ca timp care ne devoră, ca dizolvare a sistemelor (impotența religiei instituționalizate), ca văl autoprotector ascunzând chipul real al cuiva, ca ignoranță, ca viol, ca infanticid, ca schimbare a identității (de orice fel), chiar moarte brută sau, în cele din urmă, ca retragere din rândul celorlalți pentru a nu-i contamina de propria moarte (poți muri doar o singură dată și nu poți fi decât singur în acest tête à tête cu moartea ta).

 În acest ultim sens, cei patru frați (bizoni) rămași se țin de mână, iar capetele lor de bizon mari, crem sunt iluminate din interior. Familia în sensul de acasă (loc al armoniei și securității) s-a destrămat: mai întâi, prin moartea suspectă a lui Max, (aflăm că un leu l-a răpus, pentru ca apoi să înțelegem că tatăl era direct implicat), în al doilea rând, prin rătăcirile și, în cele din urmă, uciderea cu brutalitate a mamei, prin transformarea celor patru în ”bizoni” (oameni violenți, fără scrupule) apoi prin risipirea în lume fraților, la care se adaugă schimbarea de gen a unuia dintre ei. Cronologia este în permanență afișată, însă, dincolo de continuarea poveștii prin explicitări (chiriașul travestit din Girafe câștigase la loto; or, de la început aflăm că tatăl a revenit acasă, aducând vestea bună că a câștigat biletul norocos, ceea ce i-a permis deschiderea unei afaceri cu mașini de spălat automate), Bizoni e un spectacol de perspectivă, în care imaginile vizual-coregrafice, dar și cele audiovideo (pentru că la Afrim și sunetul are un chip) primează.

Regizorul construiește imagini scenice incredibile: desenele lui Max, proiectate de la un capăt la altul al scenei, candele aprinse în cuvele orizontale ale mașinilor de spălat automatic, dansul suprarealist al trupurilor fără cap, capetele desenate din geamul mașinii de spălat, imaginea fratelui dispărut, contrapartea celui din Girafe – ambii aleseseră un mod de expresie intuitiv, în defavoarea comunicării directe, dar vedeau mai mult decât ceilalți, motivul mașinii de spălat și al rufelor atârnate folosit până la refuz, sângele/vopseaua țâșnind roșu și naturalist din cuve sau uscat(ă) pe trupul mamei, atârnat pe un stativ pentru rufe, despuiată, învelită în plastic, capul de păpușă utilizat expresionist ca minge, slalom cu mașinile de spălat printre statuete, rearanjarea statuetelor cristice pentru un scurt moment reflexiv, cu efecte speciale de fum.

Ca să nu mai vorbesc de compozițiile de mișcare scenică (dansul bizonului în decorul sinistru al mașinilor de spălat automatice suprapuse și iluminate din interior, pe fondul proiecțiilor, dansul fizic al lui Ioan Paraschiv, echilibristica din stativele cu umerașele pentru rufe, momentul coregrafic al anilor ’70, când spălătoria revine la normal, poate singurul moment hazliu, ceea ce accentuează și mai mult gravitatea celei de-a doua ”fabule urbane”) ori de cele din fotografii, proiecții, filmări (bizonii au capetele incredibil de albe pe peliculă și sunt mereu cinci), apoi de alternarea proiecțiilor cu și suprapunerea proiecțiilor peste ceea ce se petrece efectiv în spațiul scenic. Radu Afrim face apel în spectacol la toate modalitățile prin care se manifestă ca artist vizual și creator de ”univers sonor”, asistat de coregrafia de invidiat a Andreei Gavriliu.

 

(Bizoni, după Pau Miró, traducere de Luminița Voina-Răuț, regia: Radu Afrim, distribuția: Vlad Bîrzanu/Cristian Timbuș, Iustinian Turcu, Ali Deac, Cendana Trifan/Maria Soilică, Ioan Paraschiv, Raluca Iani, Dana Maria Lăzărescu, scenografia: Dragoș Buhagiar, coregrafia: Andrea Gavriliu, Teatrul Național ”Radu Stanca”, Sibiu, avanpremiera: 21 decembrie 2014)




Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/01/zona-g-b-bizoni-fabula-urbana-2.html