Teatrul cu implicații sociopolitice își face loc în prim-planul atenției
publice. Oameni care ar putea deveni interesați de soarta lor pot fi regăsiți
și responsabilizați într-o sală de teatru. Ce îmi spun astăzi un violonist
uitat pe o bancă în Copou, un angajat concediat de patron pentru că nu mergea
spre serviciu suficient de repede din cauza unei deficiențe cardiologice, un
actor mort la numai 27 de ani pentru că șansa nu îi atinge decât pe cei care
știu cum să se integreze jocurilor măsluite într-o societate perfidă?! Ce îmi
spune acum Tartuffe sau Ipocritul de Molière?
Tartuffe este un spectacol despre impostură, despre
impostura ideologică, despre impostura umană; despre a nu te lăsa orbit de
iluzia albului ori a negrului/a dreptei ori a stângii într-o Românie în care
toate acestea de mai sus și multe altele sunt permise. Ființa umană nu poate
exista în afara oricărei ideologii; preconcepțiile care compun o ideologie îi
dirijează din umbră modul de a gândi și de a acționa. Mai grav este însă atunci
când o ideologie având consecințe grave în practică se substituie întregii
personalități a individului, caz în care avem de a face cu dogmatism,
extremisme, imbecializare. Categoriile expuse de Molière (credulul,
victima ideologiei dominante, masele, în mare măsură dependente de direcția ideologiei
impuse și farseurul politic) și mesajul (demascarea oricărei mascarade este
urmată întotdeauna de o alta și mai cruntă) sunt universale. Natura umană este
redată în ceea ce o caracterizează și interesează în acest context: pe de o
parte, capacitatea de disimulare, pe de altă parte, încrederea fără
discernământ în politicienii ofertanți.
Având în vedere finalitatea lor, spectacolele de teatru pot fi pentru
public (cazul cel mai evident – performance interactiv), pentru actori (de
evidențiere a calităților dobândite de artiști până într-un anumit moment) sau
de regie (cu accent pe viziunea regizorală originală). Tartuffe în regia lui Vlad Massaci este un spectacol pentru actori
(chiar dacă are mesaj și concepție regizorală). Sub acest aspect, Pușa Darie e
catalizator scenic (într-un rol secundar notabil), Delu Lucaci și Andrei Sava
încearcă, fiecare, noi ipostaze actoricești, Doru Aftanasiu își exersează din
nou latura umană, într-un exces de ”omenesc, prea omenesc”, Andreea Boboc
ajunge la un echilibru între cele două tipuri opuse de feminitate pe care
regizori diferiți i-au cerut de-a lungul timpului să le întruchipeze, Petru
Ciubotaru și Georgeta Burdujan excelează, fiecare pe cont propriu, în roluri
mici, bine individualizate după particularitățile de joc ale fiecăruia, Ionuț
Cornilă redistribuie tot arsenalul artistic de până acum într-un personaj ce se
vrea detestabil, parodiind hitlerismul și slăbiciunile spiței masculine, nu în
ultimul rând ipocrizia umană (minciuna față de tine însuți este un stadiu
iremediabil).
Se lucrează în permanență pe două niveluri: decorul e împărțit în două (o
zonă luminoasă, în cea mai mare parte de figurație domestică și o alta
întunecată, demarcată vădit de cealaltă prin vopsirea la jumătate a panoului de
background, prin luminație mai slabă și coloritul închis al mobilierului – de
proiecție involutivă a unor figuri demonico-celeste); dramă și comedie;
gravitate și ilar; seriozitate și parodie; tradiție (textul rostit de actori
este în versuri) și actualizare (vestimentație, mijloace regizorale). Într-o
zonă a intervalului au loc principalele confruntări dintre personaje (Tartuffe-Elmire,
Mariane-Valère, Orgon-Orgon/sinele cu voința amputată). Trecerea este
una de la valoare încremenită în tipare la degradarea valorilor; schimbările
sistemelor de valori sunt necesare, dar atenție – ce fel de ideologii
îmbrățișăm?
Televizorul, principala modalitate de spălare a creierului, rămâne
reprezentat în mod retrograd printr-un radio de unde Orgon schimbă muzica după
bunul plac, până în momentul când ajunge o marionetă în mâna celui căruia i s-a
dedicat fără reținere; la final, noul discurs căruia îi este gata să se
dăruiască în același mod este întrerupt printr-o tavă trântită brutal pe masă.
În casa lui Orgon, servitoarele au mai multă materie cenușie decât stăpânii; raportul
mamă-fiu este unul de protecție exagerată, dar și de sclavaj mintal;
raporturile soț-soție ori soț-copii sunt formale; devotamentul și pasiunea
mentală a lui Orgon se îndreaptă asupra unui om care personifică o idee, nu
contează care (impresionistica religioasă este reinterpretată ca preluare a
unei ideologii). Tinerii din ziua de azi preiau cu mare ușurință orice fenomen
nou apărut (de la emo la hipster ș.a.m.d.), ceea ce mi se pare cel puțin
dezastruos. Să nu uităm că cei mai fervenți apărători ai nazismului au fost
tineri, care odată îndoctrinați, au luptat până la capăt împotriva
americanilor.
(Tartuffe de Molière, regia: Vlad
Massaci, distribuția: Georgeta Burdujan, Doru Aftanasiu, Andreea Boboc, Dumitru
Florescu, Delu Lucaci, Andrei Sava, Dumitru Năstrușnicu, Ionuț Cornilă, Pușa
Darie, Petru Ciubotaru, Gelu Zaharia, Antonella Cornici, Andreea Spătaru,
scenografia, light design: Andu Dumitrescu, premiera: 16-17 octombrie, Sala
Mare, TNI)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu