Motto:
”Astfel ai putut totuși trăi această iubire în singurul mod posibil pentru tine, pierzînd-o înainte ca ea să fi existat”. (Marguerite Duras)
Marguerite Duras este autoarea unui scurt text în proză intitulat Maladia morții (La Maladie de la mort), tradus de Irina Mavrodin și apărut la editura Univers în 2009. Prin indicațiile date de autoare la sfîrșitul acestui text, ne este sugerată posibilitatea de a fi abordat ca text dramatic. În speranța că vreun regizor va îndrăzni să-l confrunte cu scena.
Marguerite Duras sugerează foarte clar care ar trebui să fie scenografia piesei. Ne-o imaginăm pe tînăra femeie cu nopți plătite, dezgolită, așezată pe cearșafuri albe. Scena trebuie să fie joasă pentru ca femeia să fie complet vizibilă pentru spectator. Bărbatul care a plătit-o pășește în jurul ei spunînd povestea. În timp ce personajul masculin își citește rolul, uneori mergînd în jurul ei, alteori oprindu-se, personajul feminin își spune textul din memorie, sînt cerințele explicite ale autoarei. Tonul rostirii nu ar trebui să fie forțat, iar vocea bărbatului să răsune ”puternic”, în timp ce vocea femeii să se audă ” în șoaptă”, ”cu o rostire aproape neglijentă”. În același timp, femeia este ”frumoasă, cu multă personalitate”, în timp ce bărbatul pare ”atins de o slăbiciune esențială și mortală”. La un moment dat, bărbatul care se rotește în jurul femeii nu va mai fi vizibil pentru spectator, dar mă gîndesc că vocea ar putea să se audă în continuare, pentru ca apoi să redevină vizibil, acest lucru fiind posibil printr-un joc de lumini și umbre.
Oare de ce el citește, iar ea vorbește liber? Pentru că el este, de fapt, absent. Cel care citește povestea este doar un intermediar, în timp ce ea este prezentă : ”Cel despre care e vorba în poveste nu va fi niciodată reprezentat. Chiar și atunci cînd i s-ar adresa tinerei femei, ar face-o prin intermediul bărbatului care citește povestea”. Ei se vor comporta ca și cum ar fi despărțiți de un zid, în acest fel va fi clar că niciun fel de comunicarea emoțională nu există între ei: ”Cei doi actori ar trebui deci să-și vorbească unul altuia ca și cum ar scrie textul în camere separate, izolați fiind unul de celălalt”.
În decursul nopților plătite, nu se întîmplă nimic altceva în afara trecerii timpului. Nu ni se spune exact cîte nopți sînt, de aceea regizorul poate crea oricîte acte ale piesei, fiecare act reprezentînd o noapte, ”separate prin tăceri lungi” între ele, potrivit indicațiilor autoarei. Piesa este într-un anume sens absurdă. Așteptarea spectatorului va fi ca ceva să se petreacă pe scenă, ori ideea tocmai aceasta este, cred, de a nu lăsa să se petreacă nimic. Doar scenariul acestei piese posibile curge în modul cel mai firesc.
*
El: ”Vreau să încerc, să experimentez, vreau să încerc să cunosc acest lucru, să mă obișnuiesc cu el, cu acest trup, cu acești sîni, cu acest parfum, cu această frumusețe, cu această primejdie de a aduce pe lume copii prin acest trup, cu această formă imberbă lipsită de mușchi și de forță, cu acest chip, cu această piele, cu această coincidență dintre această piele și viața pe care o acoperă (...) Vreau să încerc, să încerc poate mai multe zile la rînd. Poate mai multe săptămîni. Poate chiar întreaga mea viață”.
Ea: ”Să încerci ce?”
El:”Să iubesc”.
*
Ea: ”N-ai iubit niciodată o femeie?”
El: ”Nu, niciodată”.
Ea: ”N-ai dorit niciodată o femeie?”
El: ”Nu, niciodată”.
Ea: ”Nici măcar o singură dată, nici măcar o clipă?”
El: ”Nu, niciodată”.
Ea: ”Niciodată, niciodată?”
El: ”Niciodată”
Ea (zîmbește și spune): ”Ce ciudat este un mort”.
Ea: ”Și n-ai privit niciodată o femeie?”
El: ”Nu, niciodată”.
Ea: ”Atunci ce privești?”
El: ”Orice altceva”.
(Ea cască, se întinde, tace, zîmbește și adoarme)
*
El: ”Ești prostituată?”
Ea: (face semn că nu)
El: ”Atunci de ce ai acceptat contractul acestor nopți plătite?”
Ea: ”Pentru că, de îndată ce mi-ai vorbit, am văzut că ești atins de maladia morții”.
El: ”Prin ce este mortală maladia morții?”
Ea: ”Prin faptul că acela care este atins de ea nu știe că o poartă, că el poartă moartea. Și prin faptul că el ar fi mort fără să fi avut mai întîi o viață din care să moară, fără să știe ce înseamnă să mori dintr-o viață”.
*
El: ”Cum ar putea surveni sentimentul iubirii?”
Ea: ”Din orice, din zborul unei păsări de noapte, dintr-un vis avut în somn, din apropierea morții, dintr-un cuvînd, dintr-o crimă, din sine însuși, dintr-o dată, fără să știi cum”.
*
Protagonistul îi propune femeii să vină într-o cameră de hotel o serie de nopți pentru a încerca să iubească. Femeia acceptă pe motiv că a văzut că bărbatul e atins de maladia morții. Cel atins de maladia mortală nu e conștient de acest lucru și se află în calea morții, fără să fi trăit în prealabil. Un asemenea om este iremediabil singur, incapabil să-l întîlnească pe celălalt. Poate că el ar vrea să iubească, încercînd să descifreze misterul acestui sentiment ce i se refuză. Însă dacă iubirea poate apărea oricum, ”dintr-o dată fără să știi cum”, niciodată nu e rezultatul voinței umane. În cele din urmă, femeia capitulează în fața neputinței celuilalt de a iubi. Ea nu este atinsă de maladia morții, acest lucru e sugerat prin faptul că e așezată pe cearșafuri albe, iar marea pentru ea e albă, în timp ce el va considera că marea are culoarea neagră.
În permanență printr-o deschidere întunecată se aude sunetul mării (cere M. Duras prin indicațiile scenice date), dar marea nu e vizibilă. Plecarea femeii din finalul piesei nu va fi vizibilă pentru spectator, ci îmi imaginez prin același joc de lumini și umbre cum cearșafurile ar deveni dintr-o dată goale. În timp ce zgomotul mării năvălește prin deschiderea neagră din spatele scenei, care ar deveni albă, proiectîndu-se acolo chipul bărbatului (”vuietul mării să fie montat în așa fel încît să se vadă în același timp albul mării care vuiește și fața bărbatului. Și să existe o legătură între albul cearșafurilor și cel al mării”).
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2011/01/schita-pentru-un-scenariu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu