XX, XY...

Motto:

”Mai întîi aleg o poieniță undeva unde iarba nu e chiar așa de înaltă, apoi se freacă cu carapacele una de alta și se miros minute în șir. El scoate niște sunete ciudate pe care nicio ființă de pe lumea asta în afară de ea nu le aude, apoi se învîrt unul în jurul celuilalt cîteva minute…ea se lasă pe spate în semn de supunere în timp ce el smulge cu ciocul niște fire proaspete de iarbă pe care I le adduce și le lasă în fața ei. Ea se prăpădește de rîs pentru că știe că el e un prostănac…da…El se enervează, își dă jos carapacea, asta ca să demonstreze că nu e așa prost cum crede ea, apoi se urcă iute pe spinarea ei și dă din fund uite-așa.” (Lucian Parfene)


Într-o producție teatrală se insistă enorm pe elementele vizuale. Dar există piese de teatru care se pretează unei montări radiofonice în egală măsură, dacă nu chiar mai mult decît unei montări scenice. Privilegiul unei asemenea duble montări l-a avut piesa lui Lucian Parfene, Te-a părăsit, nu-i așa?, de la Ateneu, regizată de Bogdan Ulmu, interpretată de actrițele Erica Ioana Moldovan (personajul X), Denisa Pîrțac (personajul Y). Montarea radio este asigurată de Alex Aciobăniței și este o producție Radio Iași.
Avantajul teatrului radiofonic ar fi că, în lipsa decorului scenic și a vederii actorilor, imaginația spectatorului este în mai mare măsură stimulată, astfel încît acesta dezvoltă efectiv piesa în mintea sa. Montarea pe care Radio Iași și-o propune este una clasică, simulînd un decor prin sunet și modificînd indicațiile dramaturgului acolo unde scenografia nu putea fi redată radiofonic.
Piesa lui Lucian Parfene implică două personaje antrenate în cîteva situații de viață diferite și, totuși, asemănătoare prin leit-motivele părăsirii și sinuciderii. Personajele sînt generice, dat fiind numele lor (X, Y), astfel încît își schimbă în permanență rolurile, genul, tipul de raportare unul la celălalt, ascultătorul avînd impresia că într-o serie de situații diferite, o sumă de măști se desfășoară, pe rînd, sub același nume de necunoscută. Personajele X, Y sînt create parcă pentru a se face auzite, simpla lectură este mai dificilă, pentru că pierzi șirul replicilor, nu mai știi cine e X și cine e Y (deși poate că asta e și ideea). Am sentimentul că această piesă de teatru nu-i decît transpunerea în formă dialogată a unor meditații de ordin privat ale autorului ei.
Parcursul personajelor se constituie din fragmente de conversație semnificativă între mereu alți doi interlocutori, X, Y, personaje lipsite de o identitate precisă. Acțiunea pare a se derula cînd înainte, cînd înapoi, primind repere noi despre posibilele relații dintre personajele conturate. Piesa lasă de cele mai multe ori loc ambiguității.
În prima scenă, X urcat pe un stîlp întîlnește pe Y, care spune despre sine că e invizibil și că așteaptă zorile să meargă la amant(ă). De fapt, Y este umbra unui sinucigaș, iar X o persoană părăsită, care cu greu recunoaște evidența. În scena următoare, X,Y sînt doi amanți într-o cameră de hotel, X refuzînd să-și dezvăluie prea ușor sentimentele, Y amenințînd că-l va părăsi pe X, care se va sinucide din cauza sa și va deveni invizibil. Imaginea dragostei, pe care dramaturgul ieșean o propune, este inedită: ”iubirea e o broască țestoasă, locuiește în Galapagos și are două sute de ani”. Semnificația metaforei propuse (‘țestoasele își dau jos carapacea atunci cînd fac dragoste’) vizează abandonarea măștilor și ieșirea din ”carapace” atunci cînd iubim, lucrul de care ne temem cel mai mult.
Într-o altă scenă, cei doi se joacă de-a ”doi îngeri pierduți într-o clepsidră”. Prin metafora îngerilor: ‘îngerii celor ce se sinucid servesc la fabricarea nemuririi într-o oglindă, unde se formează din trupurile lor un izvor de apă vie’, dramaturgul caută probabil să confere o justificare estetico-metafizică sinuciderii din dragoste. Nimic mai frumos decît ”a deveni însăși nemurirea”. Ulterior, X,Y sînt interlocutorii unei scurte conversații telefonice, cînd X, amantul din scena de hotel, mărturisește lui Y, că și-a părăsit iubita. În scena penultimă a piesei, X, Y sînt doi străini într-o cîrciumă, X în divorț, Y, un personaj alcoolic, iar în ultima scenă se revine la scena inițială. X, Y nu sînt decît doi străini, martori ai unei sinucideri care s-a petrecut în oraș.
Deși acțiunea piesei este contextualizată (pe stîlp, într-o camera de hotel, într-o cîrciumă, etc.), ascultătorului îi este întreținută iluzia de atopic și atemporal. Ar putea fi vorba de oricine, oricînd, dacă sînt îndeplinite cîteva condiții de singurătate, dragoste problematică, teamă de abandon, ispita sinuciderii. Dramele interioare ce străbat personajele sînt comune tuturor acestora (experiența de a fi părăsit de cineva drag, închiderea în sine, neîncrederea). Și reflectă angoasele existențiale, nevrozele și, poate, insomnia omului contemporan.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/01/xx-xy.html