Teatru-dans la TNI

Pe 15 aprilie 2011 a avut loc la Teatrul Național din Iași, sala studio, premiera la Comedia dragostei și-a urii, spectacol de teatru - dans, pe texte de William Shakespeare. Distribuția: Tatiana Ionesi, Emil Coșeru. Regia: Ion Mircioagă. Scenografia: Rodica Arghir. Coregrafia: Alice Șvaițer.
S-a spus despre teatru - dans că ar fi un discurs teatral întrupat, dansatorul devenind un ”artist care întrupează mesaje”. În actuala montare, un ”studiu”, s-a optat pentru alternarea momentelor de dans cu cele de discurs actoricesc. Coregrafia este realizată pe diferite variante de tango (pentru copii, prelucrat sau argentinian), urmărind nu atît latura tehnică, execuția ireproșabilă, cît redarea anumitor mesaje prin gesturi sugestive și imagini plastice. În spațiile dintre momentele coregrafice, sînt inserate replici din Sonete și din mai multe piese de teatru ale lui Shakespeare, cum ar fi Richard III, Romeo și Julieta, Doi tineri din Verona, Îmblînzirea scorpiei, Titus Andronicus.
La granița dintre viață și moarte, dintre dragoste și ură, dintre vis și realitate, agonizează cele două personaje îndîrjite create de doi actori expresivi, ludici: Tatiana Ionesi și Emil Coșeru. Cei doi jonglează parcă obsesiv cu celebra replică din Hamlet ”Să dormi, să mori sau, poate, să visezi...”, de altfel leit-motivul spectacolului. Poate că, acum bătrîni, își amintesc de tinerețe, de amorul de altădată. Sau doar visează?
Dintre mesajele de răsunet ale spectacolului, am reținut imposiblitatea sincronizării ritmurilor afective (pas modern, el, vs. tango-ul clasic, ea). De aici, încercarea disperată, forțată de sincronizare din partea ei. Refuzul lui. Ulterior, după retrăirea nunții din tinerețe, rolurile se vor inversa: disprețul ei față de el, pentru că nu-i poate sădi în carne un copil, moartea lui. Dincolo de extremele abordate în spectacol (ură și iubire, moarte), scenariul parcurs ne poate deveni destul de familiar: de la seducția inițială la plictiseala cotidiană. Ea nu îl mai atrage pe el. De fapt, în ciuda eforturilor de a-i recapta interesul lui, ea este dezgustată de el.
Decorul este fascinant: o serie de module pe roți care se recompun în chiar timpul derulării spectacolului. Ceea ce am remarcat cu stupoate: mai mult ea le mută. Oare ce-o fi semnificînd în economia spectacolului? Imaginile create scenic, mai ales atunci cînd se referă la tinerețea lor sînt captivante: cei doi învăluiți în voaluri opace, albe sau colorate (albastre) se apropie și au tendința să se cunoască, să se contopească sau încearcă să se regăsească printre măștile multiple care compun eul fiecăruia, nemaiștiind cine sînt ori cine e celălalt. Un joc dansat, extraordinar. Se remarcă expresivitatea de mare forță a celor doi actori atunci cînd se află în spatele voalurilor transparente. De departe, una dintre cele mai sugestive imagini din spectacol: el cînta la flașnetă, iar ea execută mișcări sacadate ca de balerină de cutie muzicală, în budoarul ca un triptic. Deschizînd flașneta, înăuntru regăsim exact imaginea de pe scenă.
În spectacol, grotescul, în diferite aspecte ale sale, este categoria estetică intens valorificată. Întîi, caricatura, apoi bizareria: garoafe roșii sînt extrase din cufărul fermecat și dăruite personajului feminin, aceeași scenă fiind reluată în mod repetat. Aceasta toacă florile la o mașinărie ciudată, în formă de animal, prevăzută nu doar cu input, ci și cu output – pe gura animalului e scoasă o eșarfă brodată cu garoafe roșii. Pînă și patefonul arată altfel: pîlnia exponențială e un fel de abajur destul de voluminos, extrem de colorat, așezat culcat.
Mișcările celor doi sînt mai degrabă contorsionate, nicidecum armonioase. De notat că intenția realizatorilor vizează recuperarea aspectelor grotești (ale corpului bătrîn) în sfera categoriei frumosului: ”În momentele importante, dacă trăim cu adevărat, accentele grotești au frumusețe” (Ion Mircioagă).

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/04/teatru-dans-la-tni.html

Stop the Tempo

Piesa de teatru Stop the Tempo, scrisă de tînăra regizoare Gianina Cărbunariu în 2003, a fost jucată pentru prima dată în București, la Teatrul Luni de la Green Hours, în distribuția următoare: Maria Obretin, Paula Gheorghe și Rolando Matsangos, cei trei dînd numele personajelor din textul publicat pe internet de editura Liternet. De fapt, cele trei personaje nu au niciun nume, iar asocierea lor este una pur întîmplătoare. Spectacolul a participat la festivaluri de teatru (Festivalul dramaturgiei românești, Timișoara, 2010, Festivalul Interetnic de teatru de la Arad, 2010) și a fost pus în scenă și în străinătate (Bratislava, Carouge). Teatrul studențesc Ludic montează această piesă la Iași, în Clubul Presei, în regia lui Aurel Luca. Coregrafia este semnată: Alexandru Ignat. Piesa a fost jucată în premieră pe 6 aprilie, 2011, avînd următoarea distribuție: Diana Finkelstein, Nicoleta Petrișor, Radu Mihoc.
Ritmul de bază al societății contemporane din România, preluat după revoluția din 1989 din Occident, este unul alert, al vieții de consum, al oamenilor care aleargă să facă bani de dimineață pînă seara (”push the tempo”). Împotriva unui asemenea ritm al vitezei, trei tineri, al căror obiectiv devine decuplarea panoului de comandă, a sursei de lumină din cluburi, supermarket-uri, teatre, propun oprirea ritmului ce ne ține conectați la o viață superficială, anostă, lipsită de consistență (”stop the tempo”). Cum ziceam mai sus, cei trei fără nume, sunt aduși împreună de accidentul în care sunt implicați toți trei, în urma căruia au un fel de revelare a faptului că trebuie să se reîntîlnească, pentru a împlini ceva, o misiune, o menire. Ca alternativă la orbirea produsă de conectare (reclame, joburi non stop, cumpărături peste cumpărături), cei trei anarhiști aduc deconectarea. Faptul că unul dintre personaje își pierde auzul semnifică, poate, că ei toți devin surzi la ritmul impus de societate, căutînd un altul, pe măsura ritmului respirației lor.
Utopia de a deconecta absolut totul, de la cluburi, supermarketuri și pînă la televiziuni, ia sfîrșit atunci cînd doi dintre cei trei sînt prinși în timpul unei operațiuni, cu mîna pe tabloul de comandă, electrocutîndu-se. Mai rămîne unul singur (cel care dădea startul panicii, țipînd în mijlocul mulțimii), condamnat să aștepte în continuare ca ceilalți doi să reapară, pentru a-și relua tentativele și a-și urma visul de deconectare absolută a României: ”Dacă România ar fi conectată la un tablou mare de comandă, i-aș da pur și simplu foc”.
Limbajul piesei este destul de dur, în special datorită versurilor. Autorul poeziilor care apar în text este poetul Marius Ianuș (volumele Manifestul anarhist și Ursul din container). Dintr-odată îți dai seama cu tristețe că personajele nu poartă un nume, pentru că unicul personaj, transformat din apelant în apelat, este chiar România: ”Astăzi nimeni vorbește la televizor/Despre nimic (...) Nici o diplomă nu mai poate certifica/ Nici un fel de inteligență./ În diplome se înfășoară nimeni/ Cînd vorbește despre nimic (...) La sfîrșit o să știi să cîștigi, România/ Ai învățat să faci bani?/ Mai poți să răspunzi, ROMÂNIA?/ Președinții sunt niște cretini, ROMÂNIA/ Guvenul e o adunătură de cretini (...) Există oameni care înnebunesc pentru banii tăi de jucărie/ Ce-ai făcut cu mama/ O să-mi faci și mie/ Nici nu pot să mă uit în ochii tăi/ (...) Nu cred că știi să plîngi, România”.
Dacă nu ar fi existat modelul primei montări în regia Gianinei Cărbunariu, i-aș fi felicitat pe cei care au pus în scenă piesa de la Iași pentru inventivitatea de care au dat dovadă în ceea ce privește tehnicile de lucru (stop cadru, derularea cu încetinitorul, folosirea lanternelor pentru a lumina chipurile personajelor în întuneric-beznă, la rostirea anumitor replici), dar chiar și așa ei pot fi evidențiați pentru că au făcut posibilă această piesă de teatru la Iași, folosind tehnicile regizorale deja enumerate, pentru jocul impecabil, pentru buna sincronizare dintre actori și pentru coregrafie.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/04/stop-tempo.html

Dear Elena Sergeevna (Ideal de dascal)

Pe 1 aprilie 2011, la Ateneul din Tătărași s-a jucat în premieră spectacolul Examen de maturitate (vals mortal cu profa de mate), montat de regizorul Ion Sapdaru, după piesa de teatru scrisă de dramaturgul leton, Ludmila Razumovskaia, Dorogaia Elena Sergeevna. Pe ritmuri de vals, semnate Iosif Ivanovici (”Valurile Dunării”) și Johann Strauss (”Vals vienez”), intră în scenă: Petronela Grigorescu (Doamna profesoară), actriță a TNI, Claudia Chiraș (Lili), Daniel Chirilă (Victor), Radu Vasiliu (Paul), studenți la teatru și Iustin Șurpănelu (Vlad), un actor foarte talentat, chiar dacă nu a urmat studiile unei facultăți de teatru.
Piesa lui Sapdaru este un real succes. Actrița Petronela Grigorescu, nominalizată la premiile UNITER, ediția a XIX-a, pentru cea mai bună actriță în rol principal (Veta din O noapte furtunoasă în regia lui Alexandru Dabija) a dovedit din nou că este o actriță cu un joc impecabil. Se vede că-și studiază și lucrează rolurile în cele mai mici detalii, nelăsând loc de improvizație. E în elementul ei într-un rol dramatic, unde tensiunea crește prin acumulare, la un moment dat producîndu-se o explozie. Izbucnirea nu e redată de Petronela Grigorescu isteric, ci atent dozată, e echilibrată prin mimică, gesturi, voce, privire expresivă. Și tinerii actori au jucat minunat.
Prin subiectul flexibil (experimentul dus la limită de patru elevi care vor să-și înlocuiască lucrările la proba de matematică de la bacalaureat), viziunea regizorală explorează o realitate sumbră a școlii românești de astăzi: violența de care sunt capabili tinerii, atît între ei cît și față de profesorii lor. Mutilarea sufletească de care dă dovadă noua generație constituie ținta spectacolului și acest lucru a fost explicit subliniat de regizor în conferința de presă susținută la Ateneu. E vorba de acei copii ”nedormiți” (generația internetului), ”supraponderali” (generația fastfood-urilor), ”speriați” (din cauza programelor școlare supraîncărcate), de ”fete de 13-14 ani evident însemnate cu marca păcatului”.
Nicicînd nu putea găsi Ion Sapdaru un moment mai propice pentru a ne provoca pe noi toți la acest cutremurător vals trist. Pentru că astăzi rolul de dascăl este pus la îndoială de nimeni altul decît de elevul său. Profesorii sînt disprețuiți, judecați, desconsiderați. O umbră cu capul plecat, care dacă nu resimte rușine pentru că e profesor, se crede măcar dator să se simtă ridicol. Asta a mai rămas din dascălul de altădată, care mai nou trebuie să dea cont elevului de bani gata de faptul că poartă o haină și nu o alta sau este supus la interogatorii interminabile despre ce manîncă, cîți copii are ori își permite să crească și care e viața sa personală. Un exercițiu de reflecție pentru elev, dar și o invitație la o meditație asupra condiției sale pentru profesor nu puteau fi vreodată mai binevenite ca acum cînd elevul a devenit călăul profesorului său, iar profesorul își scoate la mezat idealurile, vînzîndu-se deci pe sine, pentru a-și plăti singur, cu prețul propriei demnități, o leafă de mizerie.
O ”Antigona” așa ca profesoara din piesa lui Razumovskaia, cu siguranță, nu vom mai întîlni astăzi printre noi. Care să-și apere idealurile de adevăr și dreptate, credința în onoare, onestitate, noblețe sufletească, sinceritate, generozitate. Intransigentă, inflexibilă în fața ticăloșiei copiilor care trec, pas cu pas, de la șantaj sentimental, mituire, la intimidare prin vandalism ori prin bruscări în plan psiholog (batjocură), profesoara nu renunță decît atunci cînd își dă seama că luptă pentru o cauză deja pierdută. Copiii aceștia, o întreagă generație, își vor urma cursul vieții așa cum au apucat. Cheia de la seiful unde sînt păstrate lucrările la matematică devine simbol al idealului sacrificat pe altarul unei realități iremediabile.
Oare să fi avut dreptate Glaucon? Omul nu e drept decît de teama de a nu fi pedepsit? Am alege noi mai curînd să mințim și să furăm dacă am putea fi siguri că nu vom fi prinși?



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/04/dear-elena-sergeevna-ideal-de-dascal.html

Squat la Baia Turceasca (2)

Imi propun să ofer nu o dezmințire, ci ceea ce ar fi tocmai opusul unei dezmințiri, o contra-dezmințire sau o confirmare cu privire la ceea ce am scris despre spectacolul Squat de la Baia Turcească.
În primul rînd, organizatorii s-au hotărît în ziua premierei oficiale (30 martie) că e vorba de o premieră, pînă atunci în ziare și pe internet faptul că piesa se va juca pentru prima dată (nu aceasta înțelegem printr-o premieră?) a fost anunțat pentru 24 martie, ulterior apărînd pe internet și anunț pentru data de 25 martie. Cele două vizionări, fie ele avanpremiere sau premiere, nu mă vor face să infirm ceea ce am scris deja despre piesă.
În primul rînd, ca spectator ești efectiv bombardat cu informație, mesaje mai mult, mai puțin sau chiar deloc semnificative te lovesc din toate părțile. Ce i se spune unui spectator prin faptul că unul dintre actori, pardon doi fac un efort sisific cînd escaladează unul din pereții interiori ai Băii Turcești? Pe scenă se întîmplă prea multe lucruri simultan și în prea multe planuri (în fața spectatorului, în fundal, la etaj etc.). S-a exagerat în privința acestui aspect. Pe de altă parte, există efectiv momente cînd se trage de timp și te poți plictisi, de aceea aș propune o regîndire și o mai atentă dozare a momentelor care alcătuiesc acest spectacol. Mai există un motiv pentru care propun aceasta. Discursul scenic nu are coerență, nici unitate. Poate nu m-am exprimat pe înțeles, folosind sintagma ”sentiment unitar”, nu am avut în vedere că ar fi vorba de o stare afectivă la care spectatorul ar trebui să ajungă, ci incoerența mesajului și faptul că, în ciuda transmiterii fragmentate sau bruiate, la final trebuie să poți avea o viziune de ansamblu a ceea ce s-a întîmplat pe scenă, indiferent de ceea ce ți-au spus organizatorii că au intenționat să realizeze. Ori acest lucru nu se întîmplă în cazul acestui spectacol. Nu se produce nicio edificare la final, spectatorul nu pleacă de acolo în niciun fel schimbat, cu o ”viziune a sentimentelor” în vreun fel modificată, cu un nou sens sau cu o perspectivă diferită asupra realității. Or, asta aștept eu de la un spectacol care-și atinge scopul, sau poate că în acest caz nici nu exista vreun obiectiv precis! Chiar și așa!
Atunci cînd am spus că ”spectatorului trebuie să e se mai dea și timp să respire”, acest lucru am vrut să spun: ”Prea mult!”. Cînd avem de-a face cu un prea mult cu sens, îl numim ”complex”, dar cînd avem de-a face cu un prea mult fără sens, îl numim ”kitsch”, ”ghiveci”, ”varză” sau prin orice altă specialitate culinară greu de digerat.
Orice spectacol poartă o amprentă regizorală (nu e admisibil să fie abordate atîtea tehnici de lucru, oricît de mult am aprecia lucrul din alte spectacole). În plus, spectacolul are iz de vodevil, ceea ce nu mi se pare o alegere prea bună.
Nu spun că nu există și momente reușite, dimpotrivă. Și voi da un singur exemplu: tehnica paradoxului: Hoarda veselă intră în squat, imediat după scena morții Anei. Și mai sunt și altele. Brusc, aflînd vestea, e redusă la tăcere..De aceea, aș recomada remnunțarea la balastul de mesaje inutile. Există mulți tineri actori care au ce arăta publicului (fie că e vorba de un exercițiu de pantomimă, de echilibristică sau de o parodie), dar există riscul să faci din spectacol o sumă de momente de ”circ” și nu cred că e de dorit.

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/04/squat-la-baia-turceasca-2.html

Squat la Baia Turceasca

Baia Turcească, primele reprezentații ale spectacolului Squat (24-25 martie 2011), o adaptare după Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui Octavian Jighirgiu. Din distribuție fac parte actorii Gelu Zaharia, Laura Bilic, Vlad Volf și studenții: Iorestina Florea, Cristina Rotariu , Bogdan Palie, Alexandru Dobinciuc , Victor Bitiusca, Ioana Corban, Ancuta Gutui, Bianca Ioan, Tudor Alexandru, Adrian Marele, Petruț Butuman, Cristian Gheorghe, Vlad Stoica, Cosmina Rusu , Alexandra Cantemir.
Pentru că ideea unui azil de noapte, în care oamenii să primească adăpost contra cost sau chiar să locuiască, nu ne spune astăzi prea multe, ne putem imagina că e vorba de faptul că lumea s-a degradat în ceea ce privește calitatea materiei umane: bețivi, cartofori, degenerați, epave de toate genurile. Cred că Gorki a pus în joc o miză mult mai mare: condiția omului când cerul înstelat deasupra noastră s-a stins, iar legea morală în noi a tăcut.
Spectacolul este o adaptare, sînt respectate cursul evenimentelor și intrigile dintre personaje - relația fatală dintre VP (Vaska Pepel) și Vasia (Vasilisa), idila dintre VP și Natalia (Natașa), aversiunile dintre Mike (Mihail Ivanovici Kostiliev) și VP etc. -, deși personajele sunt amendate aproape în întregime (Mike, VP, Carmen, Alain, etc.), acordîndu-li-se o identitate mai aproape de o lume globalizată. De exemplu, Kostiliev dintr-un batrînel încornorat de vreo 50 de ani, ajunge un fel de cow-boy contemporan, cu pretenții de gangster, iar Vasia o ”divă” incendiară. O excepție face rolul Natașei, îngerul salvator, alternativă la Siberia,ce se apropie de intenția dramaturgului rus, datorită tonalității vocii interpretei.
Locația spectacolului a fost foarte bine aleasă. Pentru că ideea a fost crearea un decor diferit de cel propus de dramaturg, format dintr-o încăpere sumbră, o masă și o laviță etc. În spațiul din Baia Turcească, lumea degradată se desfășoară în plinătatea ei, atît în imediata vecinătate a spectatorului unde decorul e mereu în schimbare, de la o scenă la alta, dar și la etajele superioare - unde sunt camerele rezidenților azilului umanului decăzut, dedesubt - unde se poate coborî pe o scară (camera lui VP) și în fundal - unde după o cortină de veșminte umane ni se dezvăluie band-ul lui Alain, Alin (de fapt, Alioșca).
Înțesată de semnificații și simboluri, piesa își propune să transmită foarte mult, poate chiar prea mult. Ca simbol decisiv al unei lumi în derivă, o imagine aproape grotescă - am reținut un Moș Crăciun enorm, fără cap, spînzurat în plină scenă și care rămîne acolo pe tot parcursul spectacolului. O apariție în negru cu un fel de glob luminos, poate globul pămîntesc pe umeri în loc de cap, se face la un moment dat văzută pe scenă. Foarte bine au fost concepute momentele coregrafice, în special primul. Chiar de la început, o echipă de intervenție face ordine printre locatarii azilului de noapte.
Firul conducător, care stabilește cumva o legătură între scene e faptul că fiecare om își spune povestea sa, în timp ce poate puțin cam prea strident sunt etalate virtuțile actoricești ale unor tineri actori care merită aplaudați (se escaladează pereții Băii Turcești, personajul Ana face echilibristică într-un scrînciob, există chiar și un moment de pantomimă, este parodiată Carmen de Bizet etc.). Poate că s-ar putea regîndi care momente sînt esențiale pentru economia omogenă a spectacolului și la care s-ar putea renunța, deoarece se pierde sentimentul unitar (viziunea) pe care ar trebui să-l aibă spectatorul la finalul acestuia. Trebuie să i se dea spectatorului timp să mai și respire.
Cu toate acestea, m-a făcut să mă întreb dacă nu asta s-a și urmărit: lumea în care trăim e un circ, o mahala, o cîrciumă, o închisoare, o fundătură. În absența elementului divin (doar tătarul se mai roagă, bolborosind ceva imposibil de înțeles), salvarea este echivalată de fiecare dintre personaje cu o plecare, cu o evadare. Aici intervine un personaj bizar, bătrînul Luca (în interpretarea lui Gelu Zaharia, actor la TNI) care ”picură otravă în sufletul personajelor”. Vocea conștiinței sau poate mîna destinului, Luca dezvăluie fiecăruia în ce constă posibilitatea evadării sale. Cei mai mulți nu pot scăpa de aici decît prin propria moarte (Ana, actorul), de aceea avem de a face cu o dramă, cu accente de comedie în interpretarea de la Baia Turcească.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/04/squat-la-baia-turceasca.html