Squat la Baia Turceasca (2)

Imi propun să ofer nu o dezmințire, ci ceea ce ar fi tocmai opusul unei dezmințiri, o contra-dezmințire sau o confirmare cu privire la ceea ce am scris despre spectacolul Squat de la Baia Turcească.
În primul rînd, organizatorii s-au hotărît în ziua premierei oficiale (30 martie) că e vorba de o premieră, pînă atunci în ziare și pe internet faptul că piesa se va juca pentru prima dată (nu aceasta înțelegem printr-o premieră?) a fost anunțat pentru 24 martie, ulterior apărînd pe internet și anunț pentru data de 25 martie. Cele două vizionări, fie ele avanpremiere sau premiere, nu mă vor face să infirm ceea ce am scris deja despre piesă.
În primul rînd, ca spectator ești efectiv bombardat cu informație, mesaje mai mult, mai puțin sau chiar deloc semnificative te lovesc din toate părțile. Ce i se spune unui spectator prin faptul că unul dintre actori, pardon doi fac un efort sisific cînd escaladează unul din pereții interiori ai Băii Turcești? Pe scenă se întîmplă prea multe lucruri simultan și în prea multe planuri (în fața spectatorului, în fundal, la etaj etc.). S-a exagerat în privința acestui aspect. Pe de altă parte, există efectiv momente cînd se trage de timp și te poți plictisi, de aceea aș propune o regîndire și o mai atentă dozare a momentelor care alcătuiesc acest spectacol. Mai există un motiv pentru care propun aceasta. Discursul scenic nu are coerență, nici unitate. Poate nu m-am exprimat pe înțeles, folosind sintagma ”sentiment unitar”, nu am avut în vedere că ar fi vorba de o stare afectivă la care spectatorul ar trebui să ajungă, ci incoerența mesajului și faptul că, în ciuda transmiterii fragmentate sau bruiate, la final trebuie să poți avea o viziune de ansamblu a ceea ce s-a întîmplat pe scenă, indiferent de ceea ce ți-au spus organizatorii că au intenționat să realizeze. Ori acest lucru nu se întîmplă în cazul acestui spectacol. Nu se produce nicio edificare la final, spectatorul nu pleacă de acolo în niciun fel schimbat, cu o ”viziune a sentimentelor” în vreun fel modificată, cu un nou sens sau cu o perspectivă diferită asupra realității. Or, asta aștept eu de la un spectacol care-și atinge scopul, sau poate că în acest caz nici nu exista vreun obiectiv precis! Chiar și așa!
Atunci cînd am spus că ”spectatorului trebuie să e se mai dea și timp să respire”, acest lucru am vrut să spun: ”Prea mult!”. Cînd avem de-a face cu un prea mult cu sens, îl numim ”complex”, dar cînd avem de-a face cu un prea mult fără sens, îl numim ”kitsch”, ”ghiveci”, ”varză” sau prin orice altă specialitate culinară greu de digerat.
Orice spectacol poartă o amprentă regizorală (nu e admisibil să fie abordate atîtea tehnici de lucru, oricît de mult am aprecia lucrul din alte spectacole). În plus, spectacolul are iz de vodevil, ceea ce nu mi se pare o alegere prea bună.
Nu spun că nu există și momente reușite, dimpotrivă. Și voi da un singur exemplu: tehnica paradoxului: Hoarda veselă intră în squat, imediat după scena morții Anei. Și mai sunt și altele. Brusc, aflînd vestea, e redusă la tăcere..De aceea, aș recomada remnunțarea la balastul de mesaje inutile. Există mulți tineri actori care au ce arăta publicului (fie că e vorba de un exercițiu de pantomimă, de echilibristică sau de o parodie), dar există riscul să faci din spectacol o sumă de momente de ”circ” și nu cred că e de dorit.

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/04/squat-la-baia-turceasca-2.html