Și eu acum ce (să) fac

Crezul studenților, al masteranzilor ori absolvenților de teatru pare să fie acela că locul pieselor de teatru nu e într-o carte, ci pe scenă. Astfel că o temă filosofică, relația dintre teorie și practică sau dintre filosofie și viață, își găsește o soluționare cît se poate de practică și de actuală. Nu pot decît să simpatizez asemenea inițiative de a confrunta imediat textele-studiu de seminar cu experiența scenică. E cazul unei piese mai puțin cunoscute a dramaturgului polonez Slawomir Mrozek, Cvartetul, pe care tînăra regizoare Vasea Blohat, redenumind-o ”Și eu acum ce (să) fac?”, decide să o adapteze pentru scenă (Club Phoenix, 4 februarie), împreună cu cîțiva colegi de teatru: Ionuț Cornilă, Andreea Lucaci, Daniel Chirilă și Alexandru Amargheoalei.
Am remarcat la Vasea Blohat (în special montarea de licență, Cehov,”Despre oameni și alte păcate”, sala cub, Teatrul Național din Iași) o tendință înspre political correctness regizoral. Se încearcă, pe cît posibil, respectarea curentelor, limbajului teatral, ideilor piesei puse în scenă. Pînă în momentul în care lucrurile vor să ia o altă turnură. Tînara exploratoare în ale teatrului (a vrut mai întîi să facă actorie, apoi teatralogie, în cele din urmă alegînd regia) asumă de această dată o ipoteză de lucru proprie, totodată o convingere a ei: ”Cred, mi-a mărturisit Vasea Blohat, în relația dintre spectacol și spectator bazată pe emoție”.
Presupoziția ce subîntinde spectacolul ”Și eu acum ce (să) fac” este surprinzătoare în cazul de față pentru că Mrozek e un reprezentant al teatrului absurd, supranumit chiar ”Ionesco al Poloniei”. Or, teatrul absurd mizează pe idei, pe idei-simboluri, deci pe abstracțiuni, nicidecum pe emoție. Cu toate acestea, cred că Vasea Blohat a observat un lucru just: vidul lumii contemporane ei și a asumat o poziție curajoasă față de indiferența absurdă în care adesea ne complacem.
Personajele din Cvartetul nu au nici măcar nume. El, Ea, Figura/Spectrul, Soțul/Soțul-Coleg. Nu avem de-a face cu oameni în carne și oase, ci cu niște categorii (bărbatul, femeia, tineretul din ziua de azi, istoria, prezentul, trecutul, idealurile, efemerul, ideea de dragoste). Vasea Blohat merge însă pe drumul ei. Încearcă să trezească la viață toate aceste scheme abstracte, îndrăznind să creioneze personaje și să le imprime o psihologie: ”El” e frenetic, ”Ea” e frivolă, ”Figura/Spectrul” e un bufon absurd și amorezat, ”Soțul/Soțul-coleg” e un ”încornorat” domol. Pericolul care pîndește această tentativă de reususcitare a personajelor teatrului absurd e următorul: se înlocuiesc niște categorii abstracte (Ea) prin concepte mai puțin abstracte (”la donna e mobile”). Deși trăirile personajelor sînt reale actoricește (indignarea ei, furia lui), se rămîne într-un interval - undeva între teatru absurd și viață absurdă.

Am apreciat faptul că s-a ales montarea unei farse a lui Mrozek, autor cu un umor absurd aparte, valorificabil în multe registre. Mi s-a părut interesant modul în care a fost preluată ambiguitatea Ea doi/ Un alt El (”fantoma”), renunțînd la aspecte mai generale, implicații socio-politice. De această dată, însă, nu se plusează pe latura comică, nici măcar la nivel de replică (ex. ”A înnebunit după ce a murit”; ”Eu vreau să trăiesc și voi trăi, de-ar fi să și mor”). Apoi à propos de farsă: spectacolul lasă nerezolvată farsa soțului-coleg (colegul deghizat în soț). Aceasta trebuie neapărat soluționată cumva, altfel toți tinerii din sală nu vor înțelege nimic din perorațiile și apostrofările la adresa tineretului de astăzi și vor resimți un atac la persoană nedrept și absurd. În caz că se renunță la soțul-coleg (soțul rămînînd doar soțul punînd la cale farsa împreună cu ea), ar trebui adaptate replicile de soț bătrîn.
Nu în ultimul rînd, aparent o opțiune desuetă, pronunția franțuzită a Andreei Lucaci ar putea fi considerată o trimitere fericită la teatrul lui Eugène Ionesco. De altfel, atmosfera generală a acestei reprezentații (decor, costume) mi-a părut a fi una perfect ionesciană (scaunele răsturnate, pe care ulterior vor sta personajele, șapca în carouri, pelerina). La acestea se adaugă un inspirat zar (”cufărul”) și un triunghi amoros obtuzunghic, extrem de ludic (garoafă roșie, El – pantofi roșii, Ea – șosete roșii, Spectrul). La premieră (Club Motor, 18 ianuarie), soțul purta și el o eșarfă roșie (cvartet), la care între timp s-a renunțat.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/02/si-eu-acum-ce-sa-fac.html