Teatrul: Arta de clown?

Inițial, văzînd afișul spectacolului ”Oricînd, cu plăcere!” (30 ianuarie, Clubul Presei), după textul semnat Ion Mircioagă și Radu Dragomirescu, regia: Octavian Jighirgiu, ai putea crede că ar fi vorba de un teatru social: studenții-actori sînt reprezentați cu spatele la un perete gradat, care le redă înălțimea, fiecare expunînd o etichetă pe care se pot vedea numele (Dumitru Florescu, Alexandra Acalfoae, Daniela Tocari, Sorin Cimbru, Andreea Olaru). Dar și un număr de ordine. Numărul m-a trimis cu gîndul la o scenă de film american: suspecții sînt alineați cu spatele la un perete alb și cu fața la un perete de sticlă, izolat fonic, dincolo de care se află polițistul și martorul. Întîmplarea face (sau poate nu) că am identificat două probleme majore atinse în acest spectacol: problema identității umane (peretele alb, gradat, numărul) și problema absenței comunicării reale dintre oameni (peretele antifonat).
Problematica anunțată este investigată prin imagini artistice (fluidizarea identității prin schimbarea tricoului, simbol și al actului erotic), cît și prin tehnici regizorale moderne (introducerea benzii înregistrate, fiecare dintre cei doi mimînd facial conversația celuilalt, sugerîndu-se fracturarea comunicării). Strict tehnic, observ o tendință înspre inflația de mijloace noi (role, skateboard), majoritatea nevalidabile prin simboluri sau idei. Dar integrate unui rol de angajare a spectatorului într-o participare mai mult mecanică. O excepție ar putea constitui coșurile de supermarket, întreg momentul trimițînd la nonconformismul adolescentin absurd ca revoltă față de societatea consumistă.
Regizorul alege să abordeze o temă actuală (consecințele dependenței de droguri la adolescenți) prin realism îngroșat, apelînd la mijloace oniriste (metafora ”morții albe” din final) ori la imagini suprarealiste (omul fără cap, cu o portocală în loc de cap), îmbinate cu un soi de abordare transavangardistă a teatrului, vizibilă mai ales la nivelul coregrafiei (Florin Caracala), din unele exagerări (bufonadă). Drept urmare, o falie a stilurilor de mimă și dans pe tot parcursul reprezentației (idem pentru costume). Iar în unele cazuri (dar nu în toate), coregrafia nu este susținută pînă la capăt de performeri și se iese din impas prin improvizație. Oricum, cred că intercalarea simetrică a momentelor de dans între scene funcționează, asigurînd o schemă coerentă.
Deși sînt destule diferențe, spectacolul îmi amintește de o altă montare în care regizorul a implicat actori încă studenți la teatru (”Squat” de la Baia Turcească). Nu-mi pot explica preferința de a da curs personajului mafiot (așa zis-ul dealer din ”Oricînd, cu plăcere!”), la fel de forțat și de-acum previzibil ca și în cazul lui ”Kostiliev” din ”Squat”. Mai degrabă, imaginea nonconformistă a ”yoghinului”. La diferențe aș menționa decorul. În actuala reprezentație, decorul nu mai e aglomerat, ci minimalist: o bancă și șemineul de care s-a rezemat un capac WC (sugerează indiferența lumii contemporane, lipsită de forța de a deveni ostilă, dar, totodată, incapabilă de însuflețire). Apoi borcanele - etichetare, (re)definire de sine. Dincolo de asemănările și diferențele dintre cele două montări amintite, am remarcat predilecția regizorului pentru un anume tip de spațiu de joc neconvențional, un fel de absurd vintage, realism exacerbat, (neo)avangardism. Dar cel mai important: de data aceasta a rezultat un spectacol coeziv.
Aș putea afirma că, plecînd de la cele două spectacole, s-ar putea propune o imagine comună asupra a ceea ce ar însemna azi teatrul. Un posibil concept de teatru, perfect validabil astăzi, ar fi următorul: teatrul este o artă de clown. În ultima montare, acest concept este susținut, cel puțin formal, de cele două momente de mimă care deschid și încheie spectacolul. Mă tem să nu fie vorba de un clown care n-a învățat să plîngă. Deghizați-l oricum, complicați-l ori explicitați-l, el, inevitabil, se va autodemasca. Pentru că nu putem înțelege cu adevărat decît un clown care știe să plîngă.
Cred că spectacolele pe care regizorul Octavian Jighirgiu le face cu studenții săi au mai mult un scop didactic și sînt un fel de pretexte pentru a-i confrunta pe aceștia cu scena. Și mai cred că reușește să fie convingător. Eu am încercat în zadar să-mi conving studenții că ființa nu-i decît un verb substantivizat ori că nu există nimic de ordinul unui obiect mental, numit gînd, care să corespundă realității, mai mult decît simple instrumente nominale (limbaj). Bunăoară, că teatrul nu ar fi decît limbaj teatral.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2012/02/teatrul-arta-de-clown.html