”Călăul și călăuza” este un altfel de spectacol-lectură, plecînd de la ”Legenda Marelui Inchizitor” din Frații Karamazov de F. M. Dostoievski, prestat de actrița Laura Bilic. Cu acest prilej, se folosește o singură proiecție video (Andrei Cozlac) tarkovskiană la final. Laura Bilic preia întreaga forță imagistică asupra-i. Sau nu-și propune, sau nu reușește să suscite imagini vizuale în spectator. De aceea, puteau fi mai multe proiecții (chiar și cadre mono, din sală sau din subiect sau cu actrița), pentru a alterna ideea de discurs documentar. Potențialul extraordinar al spațiului din Clubul Phoenix e dat de existența camerelor de luat vederi, imaginea scenică putînd fi redată pe ecran. Posibilitatea multiplicării ecranelor fiind ideală pentru spectacolele bazate pe proiecție video.
În schimb, se folosește o altă tactică. Actorii, membri Ș’Art, abia își stăpînesc rîsetele la prima parte istorică și provoacă întreruperi (presupusul spectator întîrziat, Ioana Bodale). Însă cînd se ajunge efectiv la ”Legenda Marelui Inchizitor”, aceștia privesc cu reverență. Cumva, spectatorii sînt manipulați să participe la un experiment. Altcumva, li se sugerează că fac parte dintr-un experiment. „Cînd tragedia nu mai e posibilă, iar farsa plictisește, spunea personajul Stomil, mai rămîne doar experimentul” (Tango, Slawomir Mrozek). Acestui experiment, culmea, nu-i lipsesc nici farsa și nici dramatismul.
Spectacolul constituie un experiment teatral în primul rînd, deoarece revocă momentele cu care ne-am obișnuit cînd mergem să vedem o piesă de teatru: început, sfîrșit, reprezentația propriu-zisă. Experimentul începe de cînd ne întîmpină la intrare Alexandra Cantemir, ”staff” al ”Galeriilor Phoenix”. Continuînd atunci cînd Ioana Lefter, alt ”staff”, ne servește bezele turcoaz. Și se desfășoară pe tot parcursul așa-zisei ”conferințe”, pentru că Iustin Șurpănelu filmează. În plus, conferința se încheie cînd conferențiarul fuge, dar experimentul încă nu. În al doilea rînd, fiindcă estompează ideea de actor: deși dă curs monologului Marelui Inchizitor despre riscul pîinii pămîntului, plătită de om cu libertatea și demnitatea sa, dar și tăcerii cristice, Laura Bilic își păstrează numele real în calitate de ”Profesor Doctor în istorie”, susținînd o conferință despre Inchiziție. Drept urmare, raportul spectacol-spectator se va amortiza, devenind oarecum ambiguu. Sîntem un grup de studenți ce-a nimerit la o conferință care (nu) ne interesează? Sîntem ce-a mai rămas din oameni după a doua cădere, iar ochii sfredelitori ai Laurei Bilic ne țintesc acuzator? Ori prin care aceiași ochi trec ca și cum ne-am volatiliza? La plecare ne vom transfigura? Ne regăsim cu toții deopotrivă pe caseta filmată în sală?
În cadrul celor două proiecte Ș’Art de pînă acum, atît Florin Caracala, cît și Vasea Blohat au propus publicului ieșean un teatru diferențial, care ia forma unor ”filme”. O filmare-pretext, în curs, pe viu a experienței unui elev de schimb, din care nici spectatorii nu sînt excluși, în primul caz. Filmarea conferinței dintr-o galerie, la care am ajuns spunînd ”da” experimentului teatral la care am fost convocați, în cel de-al doilea.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2012/02/un-experiment.html
Tocmai am mai aflat un detaliu de la regizorul spectacolului, legat de acest experiment teatral. Inainte de a vedea spectacolul, sinteti invitati sa va uitati cu lupa din dotare la reproducerile crucificarii din galerie. Veti vedea in tablou ceva, invizibil cu ochiul liber, un detaliu ce va bintuie existenta cotidiana, un indiciu al propriei necredinte, o creatie a subconstientului propriu. Pentru ca acel detaliu nu are cum fi acolo, intr-o reproducere dupa un tablou atit de cunoscut, decit pentru ochiul sceptic al spectatorului contemporan.
RăspundețiȘtergere