vineri, 3 februarie 2012

Fenomenul Pepsi

În concertul live Tubular Bells III, lansînd single-ul pop ”Man in the Rain” (1998), a preferat Mike Oldfield să apară alături de senzuala Pepsi Demacque în locul interpretei cu care a înregistrat vocal albumul, Cara Dillon? Așa s-a părea, dat fiind inadvertența video-vocal. Există înregistrări din concert, în care apare Pepsi, mimînd, pe cînd vocea aparține Carei Dillon. Pepsi a cîntat și ea, dar mult mai prost.
Din ce în ce mai mult, fenomenul Pepsi nu mai descrie vreun caz particular, ci s-a generalizat, ni se atrage atenția în spectacolul ”Visul unei nopți de gală” din Maideyi (29 ianuarie). Fenomenul care dă tema spectacolului s-a extins în show business, în special televiziune. Spectacolul este un one man show independent, susținut de Alin Florea, actor la Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila, după scenariul pianistului Cornel Cristei, care-l acompaniază, în regia lui Radu Nichifor. Această reprezentație mi-a captat interesul prin temă și prin ”bestiarul artistic” făcut la început, aspect secundar, dar de actualitate. Nu mai de actualitate, însă, decît problematica omului din umbră. ”Derrière chaque grand homme il y a une femme”, ar zice francezul, divagînd de la subiect.
Taxonomia personajelor implicate în realizarea unui show de divertisment, gen Vocea României, de la boss, producător, regizor de platou, cameramani și pînă la animatori și ”aplaudaci” (cum sînt numiți cei ce aplaudă într-o emisiune TV cu public), dobîndește în actualul scenariu tente animaliere (ex. ”maimuțoi”). Animale de pradă și animale de pîndă își dau concursul pentru a delecta alți vulturi, instalați confortabil în fața televizorului, avizi de iluzie și senzațional. În același timp, victime ale fenomenului Pepsi. Ruptura dintre voce și imagine, semănată aproape proverbial de culegătorul de efecte ale fenomenul Pepsi, e pusă la cale metodic, nu oricum, instituindu-se mituri, printr-o alegere, organizare și supraveghere riguroasă a ”aplaudacilor”. Alin Florea își prinde spectatorul în capcana firescului. Fără să-și exteriorizeze prea mult rolul și fără să facă abuz de artificii actoricești. Spectatorul rămîne captiv pe parcursul poveștii cu final imprevizibil. Pentru că nimeni nu are timp să se gîndească la final. Am observat că majoritatea spectatorilor își încordaseră în așa măsură atenția, încît uitau adesea să rîdă la poantele din spectacol ori la cele adaptate reprezentației pentru bar.
Dintre toate, cel mai bun moment din spectacol l-aș numi ”visul Pamelei”. Vocea aplaudacului-protagonist este folosită cu consimțămîntul său, dat din nevoi pragmatice, dar împotriva orgoliilor sale ce devin ulterior frustrări, într-un show de televiziune ce promovează talente muzicale. La un moment dat, acesta visează cum la gala finală a laureaților dă în vileag faptul că vocea din culise, ce anima imaginea impostorului, era a lui. E huiduit asemeni prizonierului dezlegat reîntors în peșteră, atunci cînd dezvăluie publicului adevăratul raport imagine-voce. Acesta e punctul cuminant: dubla respingere a demistificării (de către public și apoi de omul din umbră). În acest moment, Alin Florea interiorizează rolul, intrînd parcă într-un halo scenic și (a)trage publicul înspre el. Deși vorbește aproape în șoaptă, este perfect audibil.
În fine, mult așteptata demistificare nu-i decît un vis. Un coșmar: la trezirea din vis, ”aplaudacul” a răsuflat ușurat. De ce refuză demistificarea omul din umbră? După ce deja a învățat să se complacă? Comoditate? Pragmatism? Teamă? Dacă telespectatorul e o victimă a manipulării generate de fenomenul Pepsi, ce motive mai mult sau, mai degrabă, mai puțin conștiente are cel ce susține inițial fără să vrea, apoi asumat baricadele mitului să rămînă la acest nivel?
Poate că răspunsul ni-l dă Nietzsche atunci cînd spune în ”Voința de putere” că ”adevărul este acea formă de eroare fără de care o anumită specie de viețuitoare nu ar putea trăi”. Cel ce nu poate trăi fără iluzii nu-i altcineva decît omul. Numai că iluziile de care are nevoie omul contemporan pentru a supraviețui (melodrame, telenovele, ”șouri” TV de tot felul) au cam pierdut din consistență, comparativ cu cele ale modernității (lucru în sine, sens în sine, conștiință, adevăr).
Dar dacă valoare egal interpretare, ce justificare are a vorbi de o ierarhizare de consistență sau valorică a interpretărilor prin care o lume prinde contur?

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2012/02/fenomenul-pepsi.html



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu