Creeps

Pe 27 martie am serbat Ziua Mondială a Teatrului la Centrul Cultural German, unde, în parteneriat cu Institutul Goethe, s-a montat, în premieră, spectacolul de teatru Creeps, o adaptare după piesa pentru tineret semnată Lutz Hübner, în regia lui Radu Ghilaș. Din distribuție fac parte tineri (actori, absolvenți de teatru, studenți), dar și membri ai trupei Idiot: Diana Roman, Cezara Fantu, Loredana Ioniță, Codrin Dănilă, Alexandru Petrilă, Theodor Ivan. Un spectacol cu și pentru tineri, care vor lua cu asalt, sunt convinsă, și la reprezentația următoare (6 aprilie) Sala Bertolt Brecht a CCR.

Proiectul derulat de regizor, susținut de partenerii menționați, a parcurs o serie de etape, printre care crearea unei pagini pe facebook, ”Creeps TV Show”, pentru a promova evenimentul, dar și pentru a verifica pe viu efectul pe care publicitatea prin mass-media îl are asupra indivizilor astăzi: nu se mai vând atât produse, cât identități umane, paradigme socio-culturale, mode(le) de viață. În al doilea rând, s-a avut în vedere o petiție CNA, prin care ”interesul public” ar trebui protejat împotriva ”gustului (respectivului) public”. Sunt avute în vedere show-urile TV (prefer să nu dau exemple) prin care publicului îi sunt livrate minciuni și himere (mode, trucaje, exemple de viață inautentice), de cele mai multe ori luând forma binecunoscutelor reality show-uri care au invadat piața spectacolului televizat. Personal, am semnat petiția cu o strângere de inimă, considerând că ”gusturile nu se discută”, iar interesul nimănui nu poate fi apărat în detrimentul liberului arbitru al fiecăruia dintre noi. Dacă un sitcom, de exemplu, face rating și stârnește aplauze, poate fi vorba de ”conștiința coruptă” a oamenilor, dar nu cred să existe soluție democratică, dincolo de constatarea unei probleme reale. Dacă cineva nu se poate sustrage printr-un efort de luciditate manipulării exercitate de mass-media, atunci e liber să-și poarte crucea, însemnând că, indirect, a ales un post TV, o emisiune sau alta, implicit, o identitate și o realitate, pe care și-a asumat-o.

În al treilea rând, spectacolul propriu-zis regizat de Radu Ghilaș reprezintă o constatare a realității crude din lumea showbizului autohton, adaptând în acest scop piesa de teatru amintită. Spectacolul este dinamic, antrenant, viu la nivel cromatic. Cu o țintă tematică clar definită: publicitatea, mass-media, televiziunea reprezintă ”fabrici de vise”, dar și de deziluzie. Trei fete cu personalități ciudate (pe scurt, Maren, idealistă, Lilly, clubber și Petra, trendy) sunt ultimele trei selecționate pentru un casting de moderatoare a emisiunii TV ”Creeps”. Acestea sunt supuse mai multor probe de către un protagonist care nu se arată în platou, i se aude doar vocea din spate, asistat/reprezentat de băieții din regie (Codrin Dănilă, Alexandru Petrilă). Prima probă (autoprezentarea, se lucrează și cu mijloace de proiecție video), a doua – proba muzicală la alegere, aș numi-o fii ceea ce ești (fetele trebuie să răspundă printr-un song la întrebarea ”Cine ești?”, iar răspunsurile sunt întrucâtva satisfăcătoare pentru organizatori), a treia – proba muzicală impusă (cele trei trebuie să dovedească tot printr-un song că pot să-și disimuleze personalitatea reală, cu alte cuvinte întrebarea ar fi ”Poți să fii ceea ce nu ești?”), când fetele nu se descurcă aproape deloc. Ultima probă este o pauză când conversațiile celor trei, în care practic își expun un fel de scrisori de intenție, sunt ”monitorizate”. În fapt, castingul se dovedește a fi o înscenare, iar fetele părăsesc platoul. Nu înainte de a se schimba din nou de haine, reluându-și identitatea cotidiană (ele nu doresc, în fapt, să fie moderatoare).  Inițial, acestea s-au mai schimbat o dată de haine, luând identitatea de casting, care, de altfel, va fi folosită pentru un reality show. Schimbarea simbolică a hainei reprezintă o soluție regizorală pe care am mai remarcat-o și în alte spectacole la Radu Ghilaș și o consider semnificativă pentru stilul acestuia. Numai că, de această dată, întrucât între cele două tipuri de identități ale protagonistelor diferența nu e una de caracter, ci doar exterioară (se schimbă de haine și atât, personalitățile lor din viața reală sunt chiar personalitățile de la casting), s-ar putea opera o nuanțare în acest sens, pentru ca strategia regizorală să aibă maximum de efect, efect pe care Radu Ghilaș însuși l-a obținut - de exemplu, în Check in - sau, dimpotrivă, s-ar putea sublinia și mai mult ideea de parodiere a reality show-urilor (la nivel de intervenție ironică a băieților din regie în procedeul schimbării hainelor).

În mod deosebit, am remarcat soluția regizorală de final (împodobirea celor trei cuiere metalice de către protagoniste): parte a ”echipamentului” de casting construiește trei schelete umane. Spectatorii show-urilor TV, realizatorii lor, actorii, moderatorii, personajele, despre care ni se spune la începutul unor reality show-uri că doar printr-o întâmplare ar putea avea tangență cu persoane ori fapte reale, toți aceștia sunt, în mod lamentabil, goliți interior. E de apreciat cum Ghilaș montează un spectacol extrem de distractiv (pentru că de Ziua Teatrului nu ne-am întâlnit să deplângem o realitate crudă, ci să râdem, să ironizăm și, abia după, să reflectăm la cele văzute).  În același timp fără a lăsa deoparte – valorificând la nivel de soluție regizorală cel puțin interesantă - gravitatea problemelor puse în joc de temă ori analiza lipsei de conștiință ori de suflet a contemporanilor.

Mergând mai departe (inspirată de afișul reușit care tapetează pereții sălii de spectacol), afirm și mă/vă întreb: Noi credem că privim, dar, de fapt, suntem priviți. Este show-ul live al vieții noastre real? Sau nu-i decât un alt reality show? Trăim sau suntem trăiți?

 

 Dana Tabrea

http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2925422670750024507#allposts

 

Magul care a schimbat vieti la Iasi

Am revăzut sâmbătă, 23 martie, la Opera Națională din Iași spectacolul Troienele, în regia lui Andrei Șerban. Evenimentul  a avut loc în urma decernării unui premiu de excelență regizorului Andrei Șerban, în cadrul Galei premiilor Radio România Cultural pentru anul trecut, gală aflată la cea de-a XIII-a ediție și care a avut loc la Teatrul Odeon pe data de 18 martie. Este vorba despre Premiul Lux Mundi.

Cu această ocazie, am găsit potrivit să scriu câteva rânduri despre magul care și-a propus și a reușit să schimbe viețile actorilor cu care a colaborat, dar, în special, pe cele ale publicului spectator, chiar aici, la Iași. În mesajul transmis de la New York, cu prilejul Galei de decernare a premiilor RRC, Andrei Șerban a rostit un mesaj tulburător, având ca subiect chiar problema schimbării omului prin teatru, pe care am avut-o și eu în vedere într-o  cronică la spectacolele domniei sale și pe care am numit-o edificare. Identificam atunci, cu referire la Indiile Galante, în regia lui Andrei Șerban,  trei tipuri de edificare, prin care se poate ajunge la o schimbare a omului prin artă, în particular arta teatrală pe care o am eu în vedere: morală, conversațională estetică. Atunci când istoria este recreată la nivel dramatic, pe nivelul cel mai adânc, am discutat despre edificare estetică, stadiu al edificării pe care consider că Andrei Șerban îl atinge în spectacolul menționat. În legătură cu Troienele, aduceam în discuție în cronica mea convingerea lui Nietzsche cum că lumea se autojustifică doar ca fenomen estetic, iar elinul, după ce asista la atrocitățile istoriei de pe scenă, ceea ce îndeobște numim ”fapt istoric”, fiind convertit artistic, era salvat de artă. O asemenea salvare am considerat că are în vedere astăzi  Andrei Șerban pentru oamenii care au avut privilegiul să-i fie contemporani și mă bucur nespus că ideile mi-au fost împărtășite.

Regizorul însuși a mărturisit în mesajul de mulțumire pentru premiul acordat că a avut intuiția aceasta, cum că rolul teatrului ar fi acela de a schimba viața oamenilor, accesând un nivel calitativ superior al vieții încă de pe vremea când era copil. Atunci când recunoaște că rolul sau funcția artei este aceea de a salva lumea prin artă, Andrei Șerban nu neagă naivitatea unei asemenea credințe. Însă ar putea fi vorba despre faptul că, atunci când teatrul atinge anumite performanțe spirituale, se convertește într-un alt tip de ”hrană” din care cei deschiși ori dispuși să o ”guste” se pot împărtăși. Aceasta este, condideră domnia sa,  ”misiunea  adevărată a teatrului”: a-l înălța pe om pe verticală, a-i modifica starea interioară, cu alte cuvinte a schimba vieți și a salva o lume în derivă.

Numai că acest lucru nu poate fi realizat decât de puțini aleși să convertească scena în magie și teatrul în religie! Și nu am în vedere aici nici teatrul iluziei asumat înainte de demitizarea teatrului operată de Brecht și nici teatrul ca și convenție artistică acceptată de spectator. Dimpotrivă, în teatrul lui Andrei Șerban scena devine locul cel mai real și mai autentic cu putință. Și acolo, în acel spațiu ororile dobândesc acea dimensiune estetică superioară oricărui alt mod al experienței umanului (ex. știință, filosofie, istorie, practică). Teatrul cruzimii devine teatru al celebrării, iar torturile ce se petrec sub ochii spectatorului sunt convertite estetic. Mai mult, un teatru sacru, aproape ritualic își face loc. E chiar ceea ce se petrece în spectacolul Troienele dacă avem în vedere cele două părți, diferite, care îl compun. Experiența unui spectacol semnat Andrei Șerban te invită să participi la un ritual, în același mod în care creștinii celebrează Paștele trăind patimile lui Christos pe Cruce și eliberarea de după.

Premiul RRC a fost preluat de Doamna Beatrice Rancea, managerul Operei Naționale Române din Iași, instituție care  a găzduit cele două spectacole magistrale din 2012 ale lui Andrei Șerban.  În mesajul de mulțumire, printre lucrurile frumoase pe care le-a spus despre Andrei Șerban, pe care îl consideră un geniu, care a purtat Opera din Iași într-o ”aventură extraordinară și unică”, ”de la agonie la extaz”, a mărturisit și ea cum a observat că viața artiștlor care au avut șansa să lucreze cu maestrul s-a schimbat uimitor.

Am revăzut spectacolul și am constatat că s-a conservat foarte bine, actorii au același entuziasm și trăiesc cu aceeași intensitate, vocile lor te absorb, te răscolesc, te redau existenței practice altul decât ai plecat să înfrunți Troienele. Experiența spectacolului a fost la fel de vie ca prima dată, numai că acum am avut răgazul să observ și unele detalii tehnice (deformare profesională), care mi-au confirmat încă o dată cât de mult îl admir pe Andrei Șerban și pentru minuțiozitatea organizării momentelor scenice, pentru precizia cu care a ales și gândit rolul luminilor, pentru forța pe care le-a imprimat-o actorilor în folosirea propriei voci și a unei  gestualități scenice remarcabile, care-i caracterizează stilul.

Apoi  pentru convingerea pe care ne-a dat-o tuturor că acolo înseamnă aici și că totul este posibil atunci când magul cu suflet de copil îți arată care e calea ta. Domnule Andrei Șerban, vă mulțumesc pentru că existați!

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/03/magul-care-schimbat-vieti-la-iasi.html

Contract cu diavolul

Cristian Pascariu, creator al propriei companii de profil, în același timp o trupă de teatru (Create.Act.Enjoy),  a regizat scurtmetraje și piese de teatru, a intrat în competiție la Tiff și a făcut turnee în țară, iar cel mai recent a adus la Iași, în Maideyi, spectacolul Un toast cu diavolul (premiera 31 ianuarie, reluat pe 16 martie, se va mai juca pe 25 aprilie), după  Jurnalul Diavolului de M.J. Weeks. Distribuția: Mihail Onaca, Raluca Lupan, Diana Buluga.

Am semnat un pact cu diavolul, după care am pierdut din vedere acest lucru. În respectivul contract, distribuit la spectatorii din Maideyi, era prevăzut că ”mă angajez să mă bucur fără reținere de toate plăcerile carnale lumești și să mă înfrupt din cele 7 păcate de moarte”. În același timp, mi se ”acorda acces gratuit și nelimitat la următoarele servicii: trufie, invidie, lăcomie, desfrânare, mânie, aviditate, trândăvie”. În schimb, s-a oferit diavolului un ”suflet ușor uzat”, ”împreună cu un proprietar nu tocmai grijuliu”. Încă mai am acordul semnat: un contract cu diavolul nu se poate pierde!

Ideea de scenariu de la care se pleacă este extrem de originală: în forma sa cea mai concretă și mai accesibilă în termenii lumii în care trăim, diavolul este un tip brunet, isteț, vorbăreț și mucalit, numit Luci (Mihail Onaca), director executiv la Satan Corp, o companie multinațională. Acesta este acompaniat de o soție, Lilith (Raluca Lupan) și de o metresă, Miki (Diana Buluga), iar cei trei reinterpretează împreună istoria culturală a omenirii de la origini și până în prezent: nu au fost străini de spiritul diavolesc, aproximativ în ordinea menționării în spectacol, Pink Floyd, Napoleon, Nero, Vlad Țepeș, Darwin, Hitler, Stalin etc. Mai aproape de noi astăzi, Un toast cu diavolul resemnifică jocurile de putere și raporturile de influență dintre oameni. Scenariul pune serios în discuție termenii cheie prin intermediul cărora viața noastră primește acum un sens, ori fără de care viața omului în secolul XXI ar deveni de neînțeles: ne fixăm anumite ”targeturi” de atins, pentru a putea beneficia de ”oportunități de carieră” adecvate , ne lăsăm distribuiți pe ”departamente” și aranjați în ”ierarhii”, vrem să atingem anumiți ”indici de performanță”, pentru a avea ulterior ”statistici” care să ne favorizeze și, mai ales, permitem ca modul nostru de viață să devină o determinantă a unor anumite ”branduri”; suntem produsul propriei culturi media și a mărcilor pe care le consumăm. Apoi de la ”torturile medievale” și până la internet și telefonie, totul, ni se sugerează, nu-i decât opera diavolului. Contracandidatul este prezentat prin opoziție, însă acesta nu e de (re)găsit în radiografia făcută societății contemporane, decât poate ca un contraexemplu eșuat. Reunind într-o compoziție extrem de eteroclită elemente de ordin cultural foarte diferite, spectacolul devine o parodiere hazardată. Acesta este amuzant până la un punct, deoarece intervin și unele exagerări (”God is a DJ”, ”Connecting people” etc.).

În ceea ce privește logica spectacolului, nu îmi este clar, dincolo de dimensiunea satirică, care este legătura dintre prezența celor trei influențe malefice de-a lungul întregii istorii culturale a omului și regăsirea lor în mod direct astăzi în forma societății consumiste, corporatiste, informaționale, carieriste etc. Mai exact, cum/dacă poate servi prezentului faptul că trecutul e o lungă reinterpretare de fapte diavolești în termenii societății actuale (ex. incendierea Romei de către Nero, ”lupoaica la rotisor”)? Nu poate fi contractul pe care l-am semnat cu toții justificarea căutată. Sau da?

Spectacolul se bazează mai mult pe replică scenică, mă așteptam la ceva mult mai dinamic, dat fiind că regizorul vine dinspre cinematografie și e preocupat, așa cum mi-a mărturisit, de scenografie vizuală și de transformarea decorului prin proiecții; oricum, nervul scenic al lui Mihail Onaca se poate considera că suplinește avantajos orice proiecție video. Cutiile de cadouri plasate în fața protagoniștilor, care servesc drept decor, nu sunt simplu ornamentale, ci ar reprezenta în viziunea regizorului o aluzie și, în același timp, o ironie la modul de desfășurare a petrecerilor de tip corporatist în societatea actuală. Actrițele sunt ceva mai naturale decât în alte spectacole, chiar ale aceluiași regizor (ex. Zmeiada spațială), nu au roluri de compoziție, dar nici nu țin locul unui arsenal de mijloace ce depășesc umanul, fie ele diavolești sau dumnezeiești, (ex. tunete și fulgere), cum e cazul interpretului masculin (care orchestrează un ansamblu de imagini și sunete). Se lucrează și coregrafic, ultimul moment (evadarea ori poate retragerea celor trei înapoi în dimensiunea în mod comun cunoscută sub numele de ”iad”) fiind cel mai reușit din spectacol (se folosește o cremă fosforescentă pentru față și mâini și întreg momentul e un dans cadențat în întuneric).


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/03/contract-cu-diavolul.html

Un musical de duh detasat

Dintre regizorii de marcă invitați să monteze la  TNI, trebuie să recunosc, cel mai puțin rezonez cu stilul domnului Silviu Purcărete; de aceea, orice reprezentare v-aș  induce asupra spectacolului Pălăria Florentină de E. Labiche (premiera 16 februarie, în reluare 22, 24 martie), dat fiind renumele regizorului, de o veți considera inadecvată vă rog, chiar insist, să împușcați pianista! Spectacolul e un soi de ghostly musical, ceva mai mult decât o simplă punere în scenă a unui vodevil. Pe de o parte spiritual (în unele replici ori secvențe scenice derulate rapid și prin acumulare serială), pe de altă parte fantomatic (în special decorul modular, mobil, de carton, discret, nu lipsit de gust, însă cromatic destul de fad, la care se adaugă machiajul pudrat). Per ansamblu, sobrietatea decorului se răsfrânge și asupra costumelor de epocă, cu retușuri însă (crinolina dreptunghiulară și transparentă a baroanei, pe care poți sprijini o farfurie). Comicul punerii în scenă survine din numeroase asemenea mici tertipuri, lipsite de extraordinar, mai degrabă trimițând înspre o comedie bulevardieră ceva mai picantă în privința poantei scenice.

De la montările operelor lui Andrei Șerban de anul trecut (Indiile Galante și Troienele), un veritabil succes, a început să se instaleze un anumit abuz asupra folosirii întregului Sălii Mari a TNI. În succesiunea lui Andrei Șerban, regizorii au început să recurgă în exces, artificios la spațiul extrascenic. Din ceva inedit și spontan, această modalitate de lucru, urmărind edificarea spectatorului, ar putea conduce la o șablonare nu tocmai fructuoasă. Un principiu de bază în publicitatea contemporană sună în felul următor: ”Colaborează sau mori”. Însă dacă se urmărește interpretare și nu simplă promovare, a fi creator și nu doar meșteșugar, principiul poate fi completat printr-un ”diferențiază-te sau mori” pentru că în artă nu e ca în business. În artă e ”Fă o schimbare sau mori [în anonimatul celebrității colectivizante]”! În acest sens, nici mijloacele folosite (ex. trapa), nici transpunerea commediei dell’ arte în spațiul teatral contemporan (ex. muncitorii-clowni) ori chiar autohtonizarea ei (folosirea unei bucăți muzicale populare), nici măcar varietățile comicului abordat (pe de parte, bulevardier, burlesc, ridicol; de situație și de moravuri, pe de altă parte) nu dau specificul acestui spectacol. Marele merit (pentru că realmente există și așa ceva) al venirii regizorului Silviu Purcărete la Iași, ar putea viza performanțele obținute cu actorii care au avut prestații de excepție în spectacol (Ionuț Cornilă, Pușa Darie), foarte bune (Călin Chirilă, Horia Veriveș, Doina Deleanu), menținându-și nivelul deja atins (Petronela Grigorescu, Daniel Busuioc, Doru Aftanasiu etc.) ori chiar ajungând remarcabili în premieră (ex. Andreea Boboc).

Dincolo de acest aspect, și mai marea reușită a spectacolului o reprezintă faptul că pentru prima dată trupa Naționalului ieșean funcționează ca un întreg! Atât periplul cohortei de nuntași, avându-l în frunte pe tata socru cu lămâiul în brațe, urmărindu-l pe ginere în căutarea febrilă a pălăriei de paie italiene (ceata aceasta leșină sau se aruncă efectiv pe scenă la unison), cât și momentele corale sunt extrem de structurate, asigurând funcționarea ca un tot a unei mase de actori, neomogenă ca vârstă ori potențial artistic. Acest lucru nu este străin de linia tematică pe care o regăsesc ca unind ca un fir invizibil momentele diferite care compun spectacolul: ideea de farsă provocată ca din întâmplare.  Această idee susține forma comicului pe care Bergson o denumește tehnica ”bulgărelui de zăpadă”. Faptul care declanșează întreaga poveste este complet banal (pălăria florentină a doamnei a fost mâncată de un cal în timp ce aceasta se plimba cu un ofițer). Prin acumulare, într-o serialiate ce poate fi interpretată și cauzal, evenimentele se succed, așa cum pilitura de fier se adună pe un magnet. Deoarece proprietarul calului trebuie să reabiliteze onoarea doamnei care nu se poate prezenta acasă, în fața soțului, fără pălărie, acesta este dator să plece în căutarea unei pălării similare. Deoarece unica posesoare a unei asemenea pălării era baroana, ginerele ajunge la aceasta pentru a i-o cere. Întrucât cererea nu-i poate fi îndeplinită (baroana a dăruit pălăria), eroul se vede în chiar casa soțului încornorat. Pălăria similară fiind chiar pălăria care fusese mâncată de cal, eroul este deznădăjduit, în plus nu poate da explicații celor ce-l urmăresc necondiționat. Întrucât printre darurile de nunta, în chiar casa ginerelui se strecurase o pălărie similară, acesta poate pune la dispoziția soțului (căruia dintr-o greșeală ajunsese să-i dezvăluie întreaga poveste) o pălărie italiană de paie îndelung vânată.

Pentru un regizor care aduce un angrenaj constituit din actori și elemente ale spectacolului  să funcționeze la cote de coeziune demne de invidiat, ale cărui standarde de tehnică regizorală sunt atât de ridicate, faptul că nu pune în joc, chiar și în simplul context al unei comedii franceze lipsite de gravitate, o concepție coerentă despre lume îmi pare de reproșat. În mod scindat, domnia sa construiește spectacolul ca pe un artefact perfect predeterminat, însă ne lasă să vedem cum se schimbă decorul, vrând parcă să ne sugereze că totul este hazard. El lucrează regizoral ca și cum ar crede într-o formă de destin, dar la nivel de logică a spectacolului se impune ideea opusă, care ar putea fi chiar cea a lui Labiche, respectiv: în viața noastră domnesc  întâmplarea și coincidența nesemnificativă. Caracterele sunt construite predominant parodic, omul devenind în sensul cel mai rortian cu putință o țesătură de opinii și dorințe contingente. De aici, detașarea care îngheață totul în jur, inclusiv pe spectator.

Dincolo de meritele ori neajunsurile acestui spectacol, cred că ar fi de dorit să ne întrebăm: Cum am putea să rămânem totuși implicați (în acțiunile noastre ce se răsfrâng asupra celorlalți) chiar și atunci când acceptăm că orice schimbare de decor ori de caracter nu-i decât aleatorie și în mod fundamental nefondată?

 

 Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/03/un-musical-de-duh-detasat.html

 

 

Turnul albastru

La Ateneul Tătărași se joacă Turnul albastru (premiera 14 februarie 2013, în reluare 8-9 martie 2013), adaptare după piesa de teatru ”Avant de mourir” de Val Butnaru,  regia Andrei Cantaragiu, distribuția: Andrei Cantaragiu (Ovidiu), Erica Moldovan (Magdalena).  În adaptarea propusă la Ateneu de cei doi, finalul piesei lui Val Butnaru este ușor schimbat și accentele tematice sunt mutate dinspre realism (în varianta originală ea suferă de o boală incurabilă)  înspre simbolistica centrală din ”Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”: moartea ca și călătorie simbolică, iar îngerul morții, ghidul călătorului, ia chipul unei femei. Spectacolul este controversabil în ceea ce privește raportul dintre intențiile regizorale de dramă psihologică, cu accente de comedie absurdă și ceea ce se realizează: interpretarea în cheie simbolică a unui text realist, interpretarea actoricească rămânând realistă.

În fapt, montarea ne pune în fața unei meditații extrem de profunde la nivel de replică scenică (ex. ”A te ruga înseamnă a te regândi pe tine însuți”), însă este frivolă din perspectiva modurilor alese spre a exprima respectiva meditație (în primul rând, rostirea). Strict, aici mă refer la vorbirea stridentă și regională (personajul Ovidiu), pe care o încearcă și Erica Moldovan, din fericire fără a reuși să intre de tot în dialectul moldovenesc, având serioase scăpări înspre pronunția literară. Din punctul meu de vedere, s-ar putea renunța la caricaturizarea lingvistică a personajului Ovidiu, cu riscul de a pierde masiv din comicul de limbaj. Personajul Ericăi Moldovan este complex, asumând o trecere din registrul real în cel simbolic (cea de-a doua latură putea fi redată și altfel decât exclusiv scenografic, rochia albastră). În același timp, caracterul Magda pacurge mai multe etape, corespunzând celor n-1 vizite, insuficient delimitate scenic (am în vedere mijloacele regizorale folosite). De la Magda din Măgurele, care îl vizitează în repetate rânduri pe Ovidiu, pretextând inițial anunțul din ziar despre lecțiile de tango, la îngerul morții din final. Dacă, totuși, regionalizarea lingvistică este considerată absolut necesară în economia piesei (deși personal, mi-a părut complet vulgară), Erica Moldovan ar trebui să facă un efort în plus și practic irealizabil de a-și adapta dialectul gradual pe parcursul spectacolului, trecând de la moldovenisme la vorbire literară (în special, partea de final), fără scăpări. Într-adevăr, avansând multiple ipostaze de joc, caracterul se poate individualiza lingvistic (dincolo de costume, gestică etc.), însă efortul îmi pare marcant.
Regizoral se mizează mult pe răsturnarea de situație în zona realismului psihologic, cu note comice, urmând întâlnirile și jocul dintre cei doi emigranți la Paris. Spre exemplu,  Magda vrea să ia lecții de tango, dar dansează mai bine decât așa-zisul ”maestru”. Ambele personaje se dovedesc niște escroci – Ovidiu a luat cândva lecții de dans la Palatul Feroviarilor, însă în niciun caz nu este în măsură să dea lecții, iar Magda, nenovice, așa cum s-a recomandat inițial, deși dansează mai bine decât el, nu e balerină la Operă (cum s-a lăudat ulterior), ci dansatoare într-un club din Paris. Din păcate, alături de comicul de limbaj, răsturnările de situație dau bine la public (mobilurile ei de răzbunare, falsa idilă, jonglată când dinspre ea, când dinspre el, (di)simulările, bufonada simpatică etc). Ceea ce găsesc eu interesant, însă, la acest spectacol este tocmai latura simbolică, ce se lasă mai curând ghicită.
 În conversația lumii omului (un dialog modulat în varii registre cu ființa), care se desfășoară dinspre posibil înspre trecut, trecând prin prezentul instabil, suntem cu toții perfect previzibili. Conversația înseamnă previzibilitate. A intra în dialog cu celălalt înseamnă a te expune acestei previzibilități. Poate că nu întâmplător, Ovidiu este un sinucigaș eșuant, iar Magda imaginea sa despre fericire. În dialog cu propriul lui trecut, Ovidiu operează modificări semnificative asupra amintirilor sale, legate de moartea fiicei, fuga la Paris, părăsindu-și familia, faptul de a fi sau nu surd, într-un cuvânt el este  în mod simbolic deja mort deoarece a ratat experiențe și întâlniri fundamentale, reușind să-l mimeze pe a trăi până în ultima clipă (”Amintirea e o expresie a ipocriziei”). Magdalena reprezintă elementul care-i prilejuiește, în propria sa imaginație, întâlnirea cu ”turnul albastru”, idealul său uman, mântuirea  prin dragoste: ” Dacă cineva, bunăoară, iubeste o femeie, chiar si atunci cînd dragostea nu-i mai foloseste la nimic, înseamnă că omenirea se poate considera salvată”. Turnul albastru este o iluzie, un surogat pentru suferințe, regrete, eșecuri. De departe cel mai reușit artificiu regizoral mi se pare cel din momentul în care Magda îi face lui Ovidiu portretul. Finalizat, definitiv creionat, chipul lui Ovidiu nu-i decât o coală albă.
Rolul îngerului cu chip de femeie este cel de a-l conduce pe protagonist ”acasă”. Putem trăi oricum și oriunde, în orice țară, în land-ul propriei imaginații, în utopii și în distopii, însă exigența propriei morți este maximă; nu ne este permis să murim altundeva decât ”acasă” (”orice om trebuie să moară acasă”). Acasă însemnând, cred, momentul când trecutul este rememorat, acceptat și pe deplin asumat. Iar translația dinspre posibil înspre trecut este încheiată, cel puțin la un anumit nivel al conversației care ne petrece.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/03/turnul-albastru.html