Cristian Pascariu, creator
al propriei companii de profil, în același timp o trupă de teatru
(Create.Act.Enjoy), a regizat
scurtmetraje și piese de teatru, a intrat în competiție la Tiff și a făcut
turnee în țară, iar cel mai recent a adus la Iași, în Maideyi, spectacolul Un toast cu diavolul (premiera 31
ianuarie, reluat pe 16 martie, se va mai juca pe 25 aprilie), după Jurnalul Diavolului de M.J. Weeks. Distribuția:
Mihail Onaca, Raluca Lupan, Diana Buluga.
Am semnat un pact
cu diavolul, după care am pierdut din vedere acest lucru. În respectivul
contract, distribuit la spectatorii din Maideyi, era prevăzut că ”mă angajez să
mă bucur fără reținere de toate plăcerile carnale lumești și să mă înfrupt din
cele 7 păcate de moarte”. În același timp, mi se ”acorda acces gratuit și
nelimitat la următoarele servicii: trufie, invidie, lăcomie, desfrânare, mânie,
aviditate, trândăvie”. În schimb, s-a oferit diavolului un ”suflet ușor uzat”,
”împreună cu un proprietar nu tocmai grijuliu”. Încă mai am acordul semnat: un
contract cu diavolul nu se poate pierde!Ideea de scenariu de la care se pleacă este extrem de originală: în forma sa cea mai concretă și mai accesibilă în termenii lumii în care trăim, diavolul este un tip brunet, isteț, vorbăreț și mucalit, numit Luci (Mihail Onaca), director executiv la Satan Corp, o companie multinațională. Acesta este acompaniat de o soție, Lilith (Raluca Lupan) și de o metresă, Miki (Diana Buluga), iar cei trei reinterpretează împreună istoria culturală a omenirii de la origini și până în prezent: nu au fost străini de spiritul diavolesc, aproximativ în ordinea menționării în spectacol, Pink Floyd, Napoleon, Nero, Vlad Țepeș, Darwin, Hitler, Stalin etc. Mai aproape de noi astăzi, Un toast cu diavolul resemnifică jocurile de putere și raporturile de influență dintre oameni. Scenariul pune serios în discuție termenii cheie prin intermediul cărora viața noastră primește acum un sens, ori fără de care viața omului în secolul XXI ar deveni de neînțeles: ne fixăm anumite ”targeturi” de atins, pentru a putea beneficia de ”oportunități de carieră” adecvate , ne lăsăm distribuiți pe ”departamente” și aranjați în ”ierarhii”, vrem să atingem anumiți ”indici de performanță”, pentru a avea ulterior ”statistici” care să ne favorizeze și, mai ales, permitem ca modul nostru de viață să devină o determinantă a unor anumite ”branduri”; suntem produsul propriei culturi media și a mărcilor pe care le consumăm. Apoi de la ”torturile medievale” și până la internet și telefonie, totul, ni se sugerează, nu-i decât opera diavolului. Contracandidatul este prezentat prin opoziție, însă acesta nu e de (re)găsit în radiografia făcută societății contemporane, decât poate ca un contraexemplu eșuat. Reunind într-o compoziție extrem de eteroclită elemente de ordin cultural foarte diferite, spectacolul devine o parodiere hazardată. Acesta este amuzant până la un punct, deoarece intervin și unele exagerări (”God is a DJ”, ”Connecting people” etc.).
În ceea ce privește logica spectacolului, nu îmi este clar, dincolo de dimensiunea satirică, care este legătura dintre prezența celor trei influențe malefice de-a lungul întregii istorii culturale a omului și regăsirea lor în mod direct astăzi în forma societății consumiste, corporatiste, informaționale, carieriste etc. Mai exact, cum/dacă poate servi prezentului faptul că trecutul e o lungă reinterpretare de fapte diavolești în termenii societății actuale (ex. incendierea Romei de către Nero, ”lupoaica la rotisor”)? Nu poate fi contractul pe care l-am semnat cu toții justificarea căutată. Sau da?
Spectacolul se bazează mai mult pe replică scenică, mă așteptam la ceva mult mai dinamic, dat fiind că regizorul vine dinspre cinematografie și e preocupat, așa cum mi-a mărturisit, de scenografie vizuală și de transformarea decorului prin proiecții; oricum, nervul scenic al lui Mihail Onaca se poate considera că suplinește avantajos orice proiecție video. Cutiile de cadouri plasate în fața protagoniștilor, care servesc drept decor, nu sunt simplu ornamentale, ci ar reprezenta în viziunea regizorului o aluzie și, în același timp, o ironie la modul de desfășurare a petrecerilor de tip corporatist în societatea actuală. Actrițele sunt ceva mai naturale decât în alte spectacole, chiar ale aceluiași regizor (ex. Zmeiada spațială), nu au roluri de compoziție, dar nici nu țin locul unui arsenal de mijloace ce depășesc umanul, fie ele diavolești sau dumnezeiești, (ex. tunete și fulgere), cum e cazul interpretului masculin (care orchestrează un ansamblu de imagini și sunete). Se lucrează și coregrafic, ultimul moment (evadarea ori poate retragerea celor trei înapoi în dimensiunea în mod comun cunoscută sub numele de ”iad”) fiind cel mai reușit din spectacol (se folosește o cremă fosforescentă pentru față și mâini și întreg momentul e un dans cadențat în întuneric).
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2013/03/contract-cu-diavolul.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu