Turnul albastru

La Ateneul Tătărași se joacă Turnul albastru (premiera 14 februarie 2013, în reluare 8-9 martie 2013), adaptare după piesa de teatru ”Avant de mourir” de Val Butnaru,  regia Andrei Cantaragiu, distribuția: Andrei Cantaragiu (Ovidiu), Erica Moldovan (Magdalena).  În adaptarea propusă la Ateneu de cei doi, finalul piesei lui Val Butnaru este ușor schimbat și accentele tematice sunt mutate dinspre realism (în varianta originală ea suferă de o boală incurabilă)  înspre simbolistica centrală din ”Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”: moartea ca și călătorie simbolică, iar îngerul morții, ghidul călătorului, ia chipul unei femei. Spectacolul este controversabil în ceea ce privește raportul dintre intențiile regizorale de dramă psihologică, cu accente de comedie absurdă și ceea ce se realizează: interpretarea în cheie simbolică a unui text realist, interpretarea actoricească rămânând realistă.

În fapt, montarea ne pune în fața unei meditații extrem de profunde la nivel de replică scenică (ex. ”A te ruga înseamnă a te regândi pe tine însuți”), însă este frivolă din perspectiva modurilor alese spre a exprima respectiva meditație (în primul rând, rostirea). Strict, aici mă refer la vorbirea stridentă și regională (personajul Ovidiu), pe care o încearcă și Erica Moldovan, din fericire fără a reuși să intre de tot în dialectul moldovenesc, având serioase scăpări înspre pronunția literară. Din punctul meu de vedere, s-ar putea renunța la caricaturizarea lingvistică a personajului Ovidiu, cu riscul de a pierde masiv din comicul de limbaj. Personajul Ericăi Moldovan este complex, asumând o trecere din registrul real în cel simbolic (cea de-a doua latură putea fi redată și altfel decât exclusiv scenografic, rochia albastră). În același timp, caracterul Magda pacurge mai multe etape, corespunzând celor n-1 vizite, insuficient delimitate scenic (am în vedere mijloacele regizorale folosite). De la Magda din Măgurele, care îl vizitează în repetate rânduri pe Ovidiu, pretextând inițial anunțul din ziar despre lecțiile de tango, la îngerul morții din final. Dacă, totuși, regionalizarea lingvistică este considerată absolut necesară în economia piesei (deși personal, mi-a părut complet vulgară), Erica Moldovan ar trebui să facă un efort în plus și practic irealizabil de a-și adapta dialectul gradual pe parcursul spectacolului, trecând de la moldovenisme la vorbire literară (în special, partea de final), fără scăpări. Într-adevăr, avansând multiple ipostaze de joc, caracterul se poate individualiza lingvistic (dincolo de costume, gestică etc.), însă efortul îmi pare marcant.
Regizoral se mizează mult pe răsturnarea de situație în zona realismului psihologic, cu note comice, urmând întâlnirile și jocul dintre cei doi emigranți la Paris. Spre exemplu,  Magda vrea să ia lecții de tango, dar dansează mai bine decât așa-zisul ”maestru”. Ambele personaje se dovedesc niște escroci – Ovidiu a luat cândva lecții de dans la Palatul Feroviarilor, însă în niciun caz nu este în măsură să dea lecții, iar Magda, nenovice, așa cum s-a recomandat inițial, deși dansează mai bine decât el, nu e balerină la Operă (cum s-a lăudat ulterior), ci dansatoare într-un club din Paris. Din păcate, alături de comicul de limbaj, răsturnările de situație dau bine la public (mobilurile ei de răzbunare, falsa idilă, jonglată când dinspre ea, când dinspre el, (di)simulările, bufonada simpatică etc). Ceea ce găsesc eu interesant, însă, la acest spectacol este tocmai latura simbolică, ce se lasă mai curând ghicită.
 În conversația lumii omului (un dialog modulat în varii registre cu ființa), care se desfășoară dinspre posibil înspre trecut, trecând prin prezentul instabil, suntem cu toții perfect previzibili. Conversația înseamnă previzibilitate. A intra în dialog cu celălalt înseamnă a te expune acestei previzibilități. Poate că nu întâmplător, Ovidiu este un sinucigaș eșuant, iar Magda imaginea sa despre fericire. În dialog cu propriul lui trecut, Ovidiu operează modificări semnificative asupra amintirilor sale, legate de moartea fiicei, fuga la Paris, părăsindu-și familia, faptul de a fi sau nu surd, într-un cuvânt el este  în mod simbolic deja mort deoarece a ratat experiențe și întâlniri fundamentale, reușind să-l mimeze pe a trăi până în ultima clipă (”Amintirea e o expresie a ipocriziei”). Magdalena reprezintă elementul care-i prilejuiește, în propria sa imaginație, întâlnirea cu ”turnul albastru”, idealul său uman, mântuirea  prin dragoste: ” Dacă cineva, bunăoară, iubeste o femeie, chiar si atunci cînd dragostea nu-i mai foloseste la nimic, înseamnă că omenirea se poate considera salvată”. Turnul albastru este o iluzie, un surogat pentru suferințe, regrete, eșecuri. De departe cel mai reușit artificiu regizoral mi se pare cel din momentul în care Magda îi face lui Ovidiu portretul. Finalizat, definitiv creionat, chipul lui Ovidiu nu-i decât o coală albă.
Rolul îngerului cu chip de femeie este cel de a-l conduce pe protagonist ”acasă”. Putem trăi oricum și oriunde, în orice țară, în land-ul propriei imaginații, în utopii și în distopii, însă exigența propriei morți este maximă; nu ne este permis să murim altundeva decât ”acasă” (”orice om trebuie să moară acasă”). Acasă însemnând, cred, momentul când trecutul este rememorat, acceptat și pe deplin asumat. Iar translația dinspre posibil înspre trecut este încheiată, cel puțin la un anumit nivel al conversației care ne petrece.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/03/turnul-albastru.html