Un musical de duh detasat

Dintre regizorii de marcă invitați să monteze la  TNI, trebuie să recunosc, cel mai puțin rezonez cu stilul domnului Silviu Purcărete; de aceea, orice reprezentare v-aș  induce asupra spectacolului Pălăria Florentină de E. Labiche (premiera 16 februarie, în reluare 22, 24 martie), dat fiind renumele regizorului, de o veți considera inadecvată vă rog, chiar insist, să împușcați pianista! Spectacolul e un soi de ghostly musical, ceva mai mult decât o simplă punere în scenă a unui vodevil. Pe de o parte spiritual (în unele replici ori secvențe scenice derulate rapid și prin acumulare serială), pe de altă parte fantomatic (în special decorul modular, mobil, de carton, discret, nu lipsit de gust, însă cromatic destul de fad, la care se adaugă machiajul pudrat). Per ansamblu, sobrietatea decorului se răsfrânge și asupra costumelor de epocă, cu retușuri însă (crinolina dreptunghiulară și transparentă a baroanei, pe care poți sprijini o farfurie). Comicul punerii în scenă survine din numeroase asemenea mici tertipuri, lipsite de extraordinar, mai degrabă trimițând înspre o comedie bulevardieră ceva mai picantă în privința poantei scenice.

De la montările operelor lui Andrei Șerban de anul trecut (Indiile Galante și Troienele), un veritabil succes, a început să se instaleze un anumit abuz asupra folosirii întregului Sălii Mari a TNI. În succesiunea lui Andrei Șerban, regizorii au început să recurgă în exces, artificios la spațiul extrascenic. Din ceva inedit și spontan, această modalitate de lucru, urmărind edificarea spectatorului, ar putea conduce la o șablonare nu tocmai fructuoasă. Un principiu de bază în publicitatea contemporană sună în felul următor: ”Colaborează sau mori”. Însă dacă se urmărește interpretare și nu simplă promovare, a fi creator și nu doar meșteșugar, principiul poate fi completat printr-un ”diferențiază-te sau mori” pentru că în artă nu e ca în business. În artă e ”Fă o schimbare sau mori [în anonimatul celebrității colectivizante]”! În acest sens, nici mijloacele folosite (ex. trapa), nici transpunerea commediei dell’ arte în spațiul teatral contemporan (ex. muncitorii-clowni) ori chiar autohtonizarea ei (folosirea unei bucăți muzicale populare), nici măcar varietățile comicului abordat (pe de parte, bulevardier, burlesc, ridicol; de situație și de moravuri, pe de altă parte) nu dau specificul acestui spectacol. Marele merit (pentru că realmente există și așa ceva) al venirii regizorului Silviu Purcărete la Iași, ar putea viza performanțele obținute cu actorii care au avut prestații de excepție în spectacol (Ionuț Cornilă, Pușa Darie), foarte bune (Călin Chirilă, Horia Veriveș, Doina Deleanu), menținându-și nivelul deja atins (Petronela Grigorescu, Daniel Busuioc, Doru Aftanasiu etc.) ori chiar ajungând remarcabili în premieră (ex. Andreea Boboc).

Dincolo de acest aspect, și mai marea reușită a spectacolului o reprezintă faptul că pentru prima dată trupa Naționalului ieșean funcționează ca un întreg! Atât periplul cohortei de nuntași, avându-l în frunte pe tata socru cu lămâiul în brațe, urmărindu-l pe ginere în căutarea febrilă a pălăriei de paie italiene (ceata aceasta leșină sau se aruncă efectiv pe scenă la unison), cât și momentele corale sunt extrem de structurate, asigurând funcționarea ca un tot a unei mase de actori, neomogenă ca vârstă ori potențial artistic. Acest lucru nu este străin de linia tematică pe care o regăsesc ca unind ca un fir invizibil momentele diferite care compun spectacolul: ideea de farsă provocată ca din întâmplare.  Această idee susține forma comicului pe care Bergson o denumește tehnica ”bulgărelui de zăpadă”. Faptul care declanșează întreaga poveste este complet banal (pălăria florentină a doamnei a fost mâncată de un cal în timp ce aceasta se plimba cu un ofițer). Prin acumulare, într-o serialiate ce poate fi interpretată și cauzal, evenimentele se succed, așa cum pilitura de fier se adună pe un magnet. Deoarece proprietarul calului trebuie să reabiliteze onoarea doamnei care nu se poate prezenta acasă, în fața soțului, fără pălărie, acesta este dator să plece în căutarea unei pălării similare. Deoarece unica posesoare a unei asemenea pălării era baroana, ginerele ajunge la aceasta pentru a i-o cere. Întrucât cererea nu-i poate fi îndeplinită (baroana a dăruit pălăria), eroul se vede în chiar casa soțului încornorat. Pălăria similară fiind chiar pălăria care fusese mâncată de cal, eroul este deznădăjduit, în plus nu poate da explicații celor ce-l urmăresc necondiționat. Întrucât printre darurile de nunta, în chiar casa ginerelui se strecurase o pălărie similară, acesta poate pune la dispoziția soțului (căruia dintr-o greșeală ajunsese să-i dezvăluie întreaga poveste) o pălărie italiană de paie îndelung vânată.

Pentru un regizor care aduce un angrenaj constituit din actori și elemente ale spectacolului  să funcționeze la cote de coeziune demne de invidiat, ale cărui standarde de tehnică regizorală sunt atât de ridicate, faptul că nu pune în joc, chiar și în simplul context al unei comedii franceze lipsite de gravitate, o concepție coerentă despre lume îmi pare de reproșat. În mod scindat, domnia sa construiește spectacolul ca pe un artefact perfect predeterminat, însă ne lasă să vedem cum se schimbă decorul, vrând parcă să ne sugereze că totul este hazard. El lucrează regizoral ca și cum ar crede într-o formă de destin, dar la nivel de logică a spectacolului se impune ideea opusă, care ar putea fi chiar cea a lui Labiche, respectiv: în viața noastră domnesc  întâmplarea și coincidența nesemnificativă. Caracterele sunt construite predominant parodic, omul devenind în sensul cel mai rortian cu putință o țesătură de opinii și dorințe contingente. De aici, detașarea care îngheață totul în jur, inclusiv pe spectator.

Dincolo de meritele ori neajunsurile acestui spectacol, cred că ar fi de dorit să ne întrebăm: Cum am putea să rămânem totuși implicați (în acțiunile noastre ce se răsfrâng asupra celorlalți) chiar și atunci când acceptăm că orice schimbare de decor ori de caracter nu-i decât aleatorie și în mod fundamental nefondată?

 

 Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/03/un-musical-de-duh-detasat.html