Lucrător 2.0 este un proiect de teatru performativ contemporan,
reunind mai multe mize: educativă, socio-politică, economică și, nu în ultimul
rând, ludică, având totodată un mesaj puternic ce vizează opinia publică din
România. Echipa care a pus bazele acestui proiect îi reunește pe Ioana Păun
(regizor), Florin Caracala (regizor, moderator), Dora Mircea-Radu (sociolog). Inițial
lansat la Fabrica de pensule și ulterior la Fabrica de cosmetice Farmec din
Cluj-Napoca, spectacolul face obiectul unui ”Turneu național de reprezentare a
șomajului”, care a debutat pe 25 octombrie la Iași - Sala ”Uzina cu teatru” a
TN. Proiectul se adresează în special publicului tânăr și explorează
posibilitățile spațiului teatral neconvențional. În spectacol evoluează cinci
performeri, cu background-uri diferite, dintre care doar unul este actor profesionist,
restul reprezentând pur și simplu situația șomerilor, fie că au urmat sau nu o facultate,
că au lucrat înainte sau deloc etc. (Bogdan
Caian, Răzvan Chirilă, Norbert Kaszonyi, Gabriel Sandu, Andrei Ștefan) și un
moderator (Florin Caracala, coordonatorul turneului).
Latura educativă a performance-ului se referă în
primul rând la faptul că patru dintre cei cinci actanți au urmat o serie de
ateliere educative cu scopul de a deveni apți să susțină o cauză în mod
onorabil în fața unui public. În al doilea rând, latura educativă, dar mai ales
problematică, asociind componenta ludică, prezentă pe tot parcursul show-lui și
uneori improvizația, constă în faptul că cei cinci sunt confruntați cu un
profil facebook propriu simulat pe un
ecran de proiecție și primesc din partea moderatorului tot felul de întrebări
incomode referitor la unele postări ori fotografii de acolo. Această
modalitate, destinată prezentării performerilor, va împărți inevitabil audiența,
în funcție de background-ul cu care vine la spectacol fiecare în parte, în mai
multe tabere, cum ar fi: compătimitorii (”Cum poate un tânăr trăi cu 200 Ron în
România?”); scepticii (”Ce mai vor și ăștia?”); egoiștii (”Dar de ce să le dea statul
lor și nu mie?”) ș.a.m.d. S-a vehiculat ideea: ”Cum pot aduce în discuție ideea
șomajului oameni care au fost plătiți dintr-un proiect generos pentru a face acest
lucru?”. În fine, cred că s-a confundat statutul pe care cei cinci îl performează cu statutul lor real (în
prezent, ei nu mai sunt șomeri, dar au fost aleși pentru spectacol deoarece au
trecut, într-un mod sau altul, prin această experiență), apoi chiar cu rolul de
performer.
Aspectul socio-politic și economic se referă la
faptul că cei cinci spun ”Nu locurilor de muncă prin exploatare”. Ce-o mai fi
și asta? În primul rând, este vorba despre drepturile reale ale angajaților,
despre raportul angajat-angajator, care nu ar trebui să fie unul derivat din
epoca sclavagismului, despre criza economică și absența locurilor de muncă ce
duce inevitabil la situații injuste (oamenii sunt nevoiți să accepte locuri de
muncă fără nicio legătură cu profesia reală, sub nivelul pregătirii sau nu li
se oferă un job, dat fiind că se consideră că au un nivel de pregătire superior
celui cerut de fișa postului etc.). Prin urmare, conceptele cu care se
jonglează în spectacol sunt următoarele: ”muncă”, ”presiune socială” față de
șomer, respectiv angajat, ”tensiune” exercitată de angajator asupra
angajatului, problema absenței banilor ori a deficienței distribuirii
fondurilor, apoi prejudecățile sociale, neajunsurile așa-zisului capitalism,
maladia unei societăți bazate actualmente pe corupție și sărăcie. Analiza
efectelor crizei economice în spectacol (disponibilizări, greve, alcoolism
etc.), deși abordată cu umor, ar trebui să aibă efectul educativ de care
vorbeam la început și, în același timp, ar fi fost de dorit să dea de gândit,
lucru care nu s-a prea întâmplat, din păcate. De unde știu?
Problemele sunt expuse plastic: un performer
pedalează o bicicletă, generând lucru
mecanic, dând viață în mod simbolic unei fabrici-machetă, constituită din trei
module, cu lucrători în miniatură, de plastic, manevrați de cei cinci. În
același timp, aceste imagini sunt proiectate pe un panou în fundal. Funcția
”făbricuței” e cumva duală: e soluția prin care sunt reprezentate toate
problemele sociale cu care se confruntă posibilul lucrător astăzi și, în
același timp, furnizează un surogat la problema majoră expusă – condiția de
șomer. Moderatorul citește detașat un text sugestiv despre problemele
socio-economice actuale, în timp ce performerii ilustrează totul în spațiul
miniatural special amenajat. Mesajul este exprimat pe pancarte în momente
coregrafico-vizuale: ”Vrem să ne acceptaţi vulnerabilitatea/ Vrem să ne facem viitorul, nu să ne fie
făcut/ Vrem reprezentare reală în Parlament/ Vrem părinţi hipsteri asap/ Nu o să ne vindem pentru un job/ Camav
te avas sar sore manusa (Vrem să fim trataţi ca voi – limba rromani)” etc. Publicul
este servit cu țuică (produsul fabricii ”salvatoare”), o tânără din public
preia conducerea fabricii (pedalarea bicicletei/moment de interactivitate). Și
când te aștepți mai puțin să se termine spectacolul sau, mai exact, fix în
punctul când te aștepți să înceapă, vocea moderatorului urlă în microfon:
”Ieșiți afară”. Publicul pleacă. De la balconul ”Uzinei cu teatru” se aruncă
avioane de hârtie – spectatorul este informat
asupra exploatării căreia îi cade victimă atunci când consimte că face parte
din sistemul socio-economic actual.
Finalmente, audiența e rechemată la o convorbire cu
realizatorii. Discuția și pertinentă (publicul-țintă avut în vedere, tinerii între
17-25 de ani, este greșit - la această vârstă majoritatea sunt elevi sau
studenți) și nu prea (confuzia de care aminteam la început) m-a făcut să
înțeleg că, oricât impact și-ar putea propune un performance să aibă, oamenii
nu pot fi ”deșteptați” dacă nu doresc acest lucru. E trist cum fiecare vine la
un spectacol și pleacă acasă același. Fără a conștientiza nici măcar ulterior
că povestea despre disperare spusă acolo cu detașare era, poate, chiar propria
sa poveste: ”Făbricuța” noastră cea de
toate zilele, dați-ne-o nouă astăzi & ”Vă mulțumim că ne dați șansa de a
bea apă!”. Personal, mizez pe efectele subliminale ale spectacolului pe
care le-am resimțit pe propria piele și aștept noi lecții despre ”solidaritate”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu