Între scenă și public, se instalează, impasibilă, de nezdruncinat în montările clasice, din ce în ce mai fragilă și mai îndoielnică astăzi, ”linia de demarcație” sau granița invizibilă ce separă/ unește cele două instanțe spectacologice de bază. ”Solidaritate” (Solitaritate) începe tranșant cu o punere în discuție a chiar graniței invizibile. Pe cortină sunt proiectate numere, în același timp citite cu glas percutant. Prima parte a spectacolului devine o licitație a locurilor de spectator, actorii își revendică porțiuni întregi din sală, manifestându-și în mod ostentativ propria teatralitate: suflete de spectator scoase la mezat în cheie comică, care ar fi scopul?
Teatrul regizat de
Gianina Cărbunariu nu apare de două ori la fel. Semnătura regizoarei nu este de
recunoscut în niciunul dintre spectacolele ei: interesată de trecutul recent și
de analiza efectelor anumitor fenomene asupra românilor (comunism, fosta Securitate,
arhiva dosarelor și teroarea exercitată), de această dată își canalizează
atenția asupra prezentului și a modului în care o masă de oameni s-ar putea
transforma (sau nu) din simpli spectatori în actanți. În toate regiile sale, artiștii
interpretează incredibil de dramatic. Acum, altfel decât în alte situații, soluțiile
de regie propuse sunt inedite, aproape șocante, sfidând imaginația – e
suficient să numesc o cruce încadrată într-un mediu transparent, prin care cad
bilele unei loterii; un sicriu descoperit, cu un cadavru în perfectă stare și
la vedere, dezamăgit post-mortem de hotărârile propriului fiu și care ia parte
la dezbaterile scenice; un panou de proporții, acoperit cu neoane fluorescente
care stă să cadă peste artiști – deasupra întregii scene veghind, ca într-un
cimitir, la altitudine, ”cerul înstelat” indiferent (luminile sunt albastre); o
Ofelia Popii învălătucită în cortina în trei culori, târând-o cu forță în
culise, odată ce și-a încheiat zicerile. În permanență, se jonglează cu
realitatea românească, expunând și ridiculizând atât o situație de fapt (zidul
construit la Baia Mare pentru a-i separa pe rromii din comunitate de șoseaua
principală și, cu acest prilej, demagogia consiliilor de județ ori locale, violența
în formă brută a omului de rând, problema stringentă a absenței locurilor de
muncă, pe scurt lipsa oricărui viitor), cât și funcția actorului, textul ori deciziile
regizoarei. Modalități ale teatrului postdramatic, expuse cu lejeritate,
într-un discus scenic frânt, lipsind deliberat mesajul unic, legătura dintre
pasaje, integrarea actorului în propriul rol.
Dacă ar fi să
căutăm un motiv al întregii reprezentații, acesta ar putea fi dat de ceartă. Între
personaje, fie ei membri ai vreunui consiliu sau ai vreunei familii, în orice
grup, mai apoi între actorii care dau curs respectivelor personaje, relațiile
interumane denotă discordia, animozități profunde, lipsa armoniei. Într-o
societate în care demnitatea, respectul de sine și integritate sunt puse în
joc, oamenilor nu le mai rămâne decât conflictul dintre ei. Scăderea stimei de
sine va conduce, aproape inevitabil, la un ochi iscoditor aruncat în curtea
vecinului, la manifestări tot mai grosiere ale trufiei, la lupta cu un adversar
închipuit – de la cei din imediata apropiere și până la o filă de jurnal.
Scopul acestei
reprezentații devine acela de a expune cu luciditate o realitate îngrozitoare.
Oare ce vor înțelege participanții la Festivalul de la Avignon despre români? În
FNT, eu am înțeles că există oameni capabili a se privi în oglindă cu un deget
îndreptat amenințător înspre celălalt, că poate fiecare popor are un destin și
că românii au avut întotdeauna destinul pe care și l-au ales și pe care îl
merită. Cum nimeni nu are curajul să urce pe scena Gianinei Cărbunariu și
niciun spectator nu va deveni vreodată actant în spectacolul ”Solidarității”,
îmi amintesc diverse situații la care s-a întâmplat să asist și constatările
ulterioare – lipsa de simț civic a acestui popor mă absoarbe. În plus, românul
este descurcăreț, versatil și pragmatic.
În ciuda soluțiilor
regizorale ingenioase, a programării scenice fără cusur, a teatralității
debordante, lipsa de solidarizare cu scena, în cazul acestui spectacol, dă de
gândit. Ce încearcă se demonstreze Gianina Cărbunariu? Pentru că acum nu mai
este vorba de trecut, ci de chiar prezentul pe care îl trăim. Spectatorul este
prins în plasa propriilor închipuiri: granița este pusă la îndoială dinspre
scenă, pentru ca publicul să o reinstituie mai ferm ca niciodată. Momentul cel
mai intens nu este nici pe departe cel în care cadavrul scriitoarei dă
indicații testamentare, ridicându-se din sicriu, ci acela când la chitară și
vocal este intonat inmul național. Atunci când reacțiile pozitive le egalează
pe cele negative, orice posibilitate de apel devine sterilă. Nimic nu este acum
mai barbar decât neutralitatea față de ceea ce ar trebui să le aparțină. Diferența
dintre omul civilizat și cel barbar, printre altele, trimite la un calcul just
al șanselor proprii. Și la recunoașterea de sine. Acest spectacol nu este
despre ci pentru români, numai că aceștia nu îl văd. Și e normal să se întâmple
astfel: când ceva se petrece mult prea aproape, trece întru totul neobservat.
Lecția despre
solidaritate (preocupare față de ceilalți, consens) ne învață cum să facem pași
peste granița dintre scenă și auditor, dintre rol și actor, dintre civilizație
și barbarie. Astfel că spectacolul se impune în primul rând conceptual –
teatrul Gianinei Cărbunariu, neinstituind o nouă ordine estetică, argumentează
idei și aduce în vedere realități. Actual prin realitățile mimate sau chiar
prin combinatorica scenică, umple sala de tineri și discută despre granițe într-un
foileton lipsit poate de supradimensionările estetice ale unui Afrim, cu toate
acestea multifațetat între realitate scenică și teatralitate actoricească, pe
de o parte, realitatea publicului și ipocrizia acestuia, pe de altă parte. Pentru
că a refuza să te privești în oglindă este, fără îndoială, o formă de ipocrizie.
(Solitaritate, Teatrului ”Radu Stanca” din Sibiu, regia: Gianina Carbunariu, distributia: Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Coșuleț, Diana Fufezan, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac, FNT 2013, conceput pentru festivalul de la Avignon 2014)
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2013/11/solidaritate-pasi-peste-granita-fnt-2013.html
P.S. (pentru cei care nu au vazut spectacolul):
Titlul de afis al acestui spectacol, asa cum puteti vedea oriunde pe internet, in programe etc. este Solitaritate, insa titlul "real" este cel de "Solidaritate" (explic pentru ca am intimpinat obiectii si nu din partea regizoarei, ci din cea a unor oameni nu tocmai "descapaciti". Titlul spectacolului este pus la indoiala alaturi de restul textului...In mod ludic si inedit, titlul spectacolului este discutat si instituit, printr-o conventie, in chiar timpul acestui spectacol:). Distinctia este analizata si la modul comic, dar si serios in spectacol, iar la un moment dat, jucindu-se cu aceste doua concepte, personajele se refera la ele, solidar, solitar...."Care este titlul acestui spectacol?", auzim, "SoliDaritate", "De ce titlul acestui spectacol nu este SoliTaritate?"...iar Ofelia Popii, jucind un personaj ignorant, intreaba: "Care-i diferenta?!". Termenul "solitaritate" nu exista in limba romana. In limba engleza, este format prin juxtapunerea termenului solitary (singur, solitar) si al celui de solidaritate - de maxima importanta in cazul de fata...Pentru ca "solitar" este pus in gura reprezentantilor ignoranti si demagogi ai consiliului..., un consiliu care se reproduce prin toate celelalte grupuri umane care vor aparea in spectacol. Trimiterea este explicita inspre solidaritate, absenta ei, nevoia ei, idelul de a o implini in societatea actuala....
http://www.youtube.com/watch?v=r0-eARQ8yTs
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu