Intertextul era pentru Roland Barthes imposibilitatea de a trăi în afara
textului infinit, înțelegând prin acesta un autor, ziarul cotidian sau ecranul
televizorului. În acest mod, textul postmodern al lui Heiner Müller, Hamletmachine, reiterează pasaje diverse
(Shakespeare, Marx, Dostoievski etc.) și le condensează în nouă pagini care-i
dau de furcă regizorului grec invitat la TNI, dar, în special, spectatorului
ieșean. Teatrul lui Müller evidențiază atât mărcile postmodernismului
(fragmentarea narativității, discontinuitate, non-linearitate, fragmentarea
caracterelor), cât și pe cele ale postdramaticului (anti-mimetism, distrugerea
iluziei scenice, simultaneitate, emanciparea discursului teatral față de text,
distanța actorului față de rol și reflectarea asupra acestuia, introducerea de
noi mijloace).
Cu toate acestea, reprezentației la care urmează să mă refer, deși un
experiment veritabil, valorificând în mare măsură mișcarea scenică, îi lipsește
o componentă de bază a teatrului postmodern – noile tehnologii media, pastișarea sau trimiterile extratextuale
fiind realizate în forma unor fragmente scenice simultane, fără a se ridica la
nivelul unor viziuni (moartea protagonistului spânzurat de o funie, cu capul în
jos și sângerând hidos – Radu Homiceanu; anularea spiritualității - o
caracteristică a societății contemporane - și exhibarea sexualității, redată
prin gesturi fruste și repetitive – Horia Veriveș sau corul licențios al
Ofeliilor etc.). În cea mai mare parte, succesiunea secvențială din compoziția elaborată
de Müller este respectată, iar legătura dintre scene este asigurată printr-o
atentă coordonare a luminozității. La aceasta adăugându-se scenografia
artificioasă (plastic în loc de pamânt, țâșnitoarea etajată și inversată),
chiar dacă de efect (organizarea spațiului scenic asemeni unei pilituri de fier
în continuă prefacere). Astfel că spectacolul nu diferă cu nimic de alte
producții care aduc modalități regizorale cunoscute într-un cadru ce se vrea inedit.
Putem face referire la un teatru de artă conceptuală, care traduce
conceptele în gesturi ori măști faciale și corporale sau, nici măcar, livrându-le
direct, într-un discurs asociat scenicului ori care se lasă ghicit dincolo de
acesta. Nu văd diferența între a scrie mesajul efectiv pe o bucată de pânză și
a-l posta folosind corpul și vocea actorului ca obiect și intermediar. Iar
mesajul este, în primul rând, ”Something is rotten in this age of hope”,
transferând celebrul ”Something is rotten in Denmark” epocii postștiințifice, postraționale,
postrevoluționare etc. La acesta adăugându-se moartea autorului (fotografia
autorului este sfâșiată), moartea protagonistului (Hamlet nu a existat, doar un
actor care-l juca pe Hamlet și acum acesta pune sub semnul îndoielii propriul
său rol; Hamlet este o mașină – o mașină de scris), moartea textului (ca
într-un cor, grupul de actori rupe și înghite paginile textului) și moartea spectatorului
(”vizitator de muzeu”).
Dintre actori, remarc fugitiv prestația bine mlădiată a Oanei Sandu (una
dintre Ofelii) și o felicit pe cea excepțională a Adei Lupu - trimițând la
”teatrul cruzimii”. Pasajul în care Electra, pe jumătate despuiată de haine,
anunță frenetic, cu un topor în mână disoluția lumii nesatisfăcătoare (”Iau
înapoi lumea pe care am zămislit-o”), pe fondul celorlalți șase interpreți
uniți în linie și scoțând ritmic limbile vopsite în culoarea sângelui, este
unic și merită o atenție specială: lăsați orice speranță pentru că vă aflați la
porțile infernului.
Minimalist, aducând în prim plan prezența actorului, iar nu caracterul, spectacolul
în alb-negru și roșu nu este atât proces, cât produs și nu are destul impuls
energetic pentru a eclipsa latura informațională. Mai mult, replici precum ”În
spate ruinele Europei, asasin și văduvă – o pereche”, ”Carnea care se aseamănă
se adună”, ”Lasă-mă Ofelia să-ţi mănânc inima ce-mi plânge lacrimile,
inima pe care lacrimile mele-o plang”, ”Îmi
dezgrop din piept ceasul care a fost inima mea. Ies pe stradă, îmbracată în sângele meu”, ”Gândurile mele sunt răni în
creierul meu”, îmi spun mai mult decât reușește să transmită
manifestarea scenică. Mai multe aspecte contravin decât servesc esenței teatrului
postdramatic.
La nivel tehnic, modalitățile teatrului postdramatic încearcă să rămână în
picioare: câteva scaune plasate pe scenă, mașiniști își fac apariția,
coordonata de bază a spectacolului este dată de gestualitate și mișcare
scenică. Însă iluzia persistă, fundamentată pe categoria estetică a
grotescului. Chiar dacă în costum cu guler de epocă sau într-o rochie în
colțuri și bocanci, în travesti-ul unui Hamlet de cabaret, prostituată cu
corset, perucă și ciorapi plasă (durată golită de conținut, prezența în scenă a
lui Ionuț Cornilă). Și fără a se reuși construirea unei metarealități, a unei
atmosfere proprii conștiente de sine.
Acest spectacol nu se adresează nici laturii emoționale a omului, nici
laturii raționale și nici nu stimulează imaginația mai departe, de aici șocul
cultural la confruntarea cu el.
(Hamletmachine de Heiner Müller, TNI,
Sala Teatru la Cub, premiera 10 octombrie, 2013, regia Giorgos Zamboulakis,
distribuția: Doru Aftanasiu, Ionuț Corniă, Ada Lupu, Horia Veriveș, Diana Chirilă,
Radu Homiceanu, Oana Sandu, muzica: Șerban Ursachi, concept: Deviant Gaze,
scenografia: Thanos Vovolis)
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2013/11/spectacolul-hamletmachine-un-soc.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu