Cu toate că a fost prezentă pe o scenă studio a Universității de Arte
”George Enescu” din Iași, beneficiind de un public format mai mult din studenți
și profesori ai respectivei instituții, povestea actorului Emanuel Florentin a
ridicat la final suficient de mulți oameni în picioare.
De curând, chiar la începutul anului acesta, a avut loc la Teatrul
Luceafărul din Iași, în parteneriat cu Institutul Polonez, premiera
spectacolului Kajtus, vrăjitorul de
Janus Korczak, în regia lui Konrad Dworakowski. În toamna lui 2012, în cadrul
FITPT, se anunțase același spectacol, în rolul principal fiind distribuit
Emanuel Florentin, numai că s-a anulat din cauza faptului că actorul a suferit
un accident. Că și-ar fi fracturat piciorul aflasem atunci, ca pe urmă cineva
să îmi spună că fusese mai grav, interpretul dispărând cu desăvârșire de pe
scena ieșeană.
După doi ani, Emanuel Florentin răspunde la tulburătoarea întrebare ”Când
credeți că veți reveni pe scenă?” printr-un show
de pantomimă, ”acrobație”, lumină și culoare. În mod neașteptat, montarea,
deși extrem de curajoasă prin faptul că e rezultanta unei povești reale, nu
este susținută energetic, ci caută să prezinte totul în mod detașat (însă cu
maximum de profesionalism). Actorul afișează în permanență câte o mască
facială, se ascunde în spatele surâsului trucat ori al plânsetului forțat.
Dincolo de mimă și pantomimă, de jocurile de lumini, de recuzita generoasă,
acesta trimite înspre personajul pe care trebuia să-l interpreteze atunci
(Kajtus, în alb și negru, cu un geamantan, simbolizând călătoriile în care și-a
dorit să plece, de această dată - drumul dinspre întuneric înspre lumină,
dinspre minciună înspre adevăr). Mimul perfect (inițial spectacolul se poate
adresa copiilor), ajungând în postura de clown,
interpretul începe să dea de înțeles că feeria a luat sfârșit, că râsul
înseamnă și plâns, că ar fi ceva mai mult de spus. Devine de neuitat momentul
când acesta povestește situația de coșmar în care s-a găsit pentru o perioadă
lungă de timp, prin cuvinte înregistrate, uneori cu spatele la public și
aducând prin gesturi cu Nina, din teatrul în teatru din Pescărușul lui Cehov, așa cum l-a construit Yuri Kordonsky: brațele
încătușate, într-un efort de rupere a costumului (alb la Kordonsky, negru aici)
- ”Oamenii, leii, vulturii şi potârnichile, cerbii cu coarne înrămurate,
gâştele, păianjenii, peştii cei tăcuți ai apelor (…) toate vietățile, toate,
toate s‐au stins după
ce‐au încheiat tristul ciclu al
vieții lor...(…) E frig, frig, frig... E pustiu, pustiu, pustiu... E
înfricoşător, înfricoşător, înfricoşător...(…) Trupurile ființelor vii s‐au pierdut în pulbere şi materia cea veşnică le‐a prefăcut în pietre, în apă, în nori, iar sufletele
tuturor s‐au contopit
într‐unui singur. Şi sufletul lumii
sunt eu... Eu...(…) În mine conştiința oamenilor s‐a contopit cu instinctele animalelor şi îmi amintesc,
totul, totul, totul şi retrăiesc în mine fiecare viață în parte”.
Tradus în planul realismului
psihologic, spiritualismul hegelian și, în plus, apocaliptic al lui Cehov exprimă
drama unui om aflat în stare de semiinconștiență, inițial căzut pe o scenă, de
la înălțimea de patru metri, dintr-un ham, care îl purta pe personajul Kajtus
printre stele; aceeași stare atunci când se găsește imobilizat pe un pat de
spital, într-un peisaj dezolant, din care rămâne imaginea unor seringi,
perfuzii, ploscă… E starea în care se regăsesc toți oamenii ce au trecut
vreodată prin așa ceva. Cu toate acestea, așa cum spuneam și la început, nu suntem
invitați să empatizăm cu această stare, mimul încearcă se ne mențină detașați
în fața nenorocirii trecute.
Atunci când intervine planul moral, protagonistul se ascunde în fața unei
măști inedite (intervin soluții regizorale interesante): partea de deasupra
unei canistre cu mâner și capac, capacul este deșurubat în dreptul gurii, iar
actorul este supus unui interviu (din nou, voci înregistrate) referitor la
accident: la primele întrebări răspunde, suflând o bilă de ping-pong afară,
prin gura canistrei, la ultima, cea mai grea dintre toate (”Pe cine considerați
vinovat de accident?”) răspunde punând la loc dopul la canistră.
Leit-motivul acestui show îl
constituie tema piesei muzicale interpretate de Charlie Chaplin – Smile. De altfel, la un moment dat,
Emanuel Florentin îl personifică pe comicul englez, trădând gravitatea din
spatele măștilor vii purtate de-a lungul întregului spectacol. Însă, la rândul
său, tristețea se îmbină într-o echilibristică de invidiat cu bucuria. Pe rând,
baloane mici roșii, apoi ulterior baloane mari albe cu înscrisuri
contradictorii părăsesc scena înspre public. Emoții diverse, stări diferite
stau mărturie a poveștii ce tocmai s-a derulat în fața publicului. Și…un ultim
balon, pe care se poate citi în litere de tipar: ”SPERANȚĂ”. Aplauze meritate
pentru Emanuel Florentin, un actor de excepție, atât pentru cei mici, cât și în
montările pentru publicul tânăr! Și mă bucur că, după doi ani, a revenit, în
sfârșit, pe scenă.
De asemenea, felicitări coregrafei și întregii echipe care a susținut acest
spectacol, tuturor celor din umbră (sunet, lumini etc.), care l-au făcut
posibil.
(Fall, regia, scenariul,
coregrafia: Alice Șfaițer, interpret: Emanuel Florentin, light design: Adrian
Buliga, premiera: 3 martie 2014, Sala Studio a Universității de Arte ”George
Enescu” din Iași)
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2014/03/cadere-zbor-scena.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu