One Moment in Time

Voi începe printr-o mărturisire  despre proba memoriei atunci când scriu despre un spectacol de teatru. Dacă regia sau/și jocul actorilor sunt de calibru înalt, îmi amintesc orice detaliu, a (re)citi piesa de teatru devine un răsfăț, care poate avea ca efect construirea unei imagini proprii asupra a ceea ce ar fi putut fi spectacolul sub o altă viziune regizorală. În schimb, dacă cele numite sunt cel mult satisfăcătoare, îmi amintesc mai greu spectacolul în ”măruntaiele” lui. Uneori textul depășește producția scenică, ceea ce nu e tocmai de dorit, alteori un text reușit este foarte bine valorificat, se mai poate întâmpla, în cazurile cele mai fericite, ca spectacolul să permită surclasarea sau reinterpretarea textului (sigur, situațiile posibile se diversifică, dar nu mi-am propus să analizez mai mult).

În cazul de față, odată cu Undeva, aproape, avem de-a face cu o adaptare a textului lui John Cariani la spațiul scenic de cafenea (economie în materie de decor, reducerea numărului de scene, apoi mai bine de zece roluri sunt jucate de doar doi actori, aceștia trecând de la partituri beneficiind de ceva mai multă naturalețe la partituri de compoziție, dar făcând apel și la experiențe de rol anterioare). Ancuța Gutui se precipită în scena a doua (femeia ajunsă în curtea unui necunoscut, pentru a privi stelele nordului etc.), dar excelează în cea de-a treia (excentrica ce-și caută fostul iubit, trecând cu ușurință de la impulsivitatea regretului unei indecizii anterioare la fermitatea sinceră a unui ”da” tardiv), per ansamblu dă dovadă de abilități actoricești, care o recomandă pentru o varietate de tipuri de rol; de cele mai multe ori, Theodor Ivan, mult prea tributar  trupei  Idiot, are, însă, și momente de calitate, trecând chiar de la ingenuitatea care l-a afirmat în Fluturi… fluturi, la mimarea maturității.

Fără a deveni o platitudine, subiectul spectacolului, urmând tema piesei de teatru, luată ca punct de plecare, este dragostea, apropierea, siguranța. De asemenea,  relațiile posibile dintre cei trei termeni: reprezintă proximitatea o condiție necesară pentru dragoste?  Ne putem simți în siguranță în afara recunoașterii iubirii celuilalt sau, dimpotrivă, sentimentul de confort emoțional depinde de mărturisirea dragostei? Ce pondere au cuvintele, gesturile sau dovezile de afecțiune pentru a ne simți aproape și pentru a putea avea încredere în celălalt? Este încrederea o condiție sau o consecință a dragostei (re)simțite? De ce uneori preferăm ceea ce este departe aproapelui? Cât de departe poate fi cel/cea care ne este aproape?

În utopia lui Cariani, e vorba despre oameni, în același timp sinceri și onești, care vorbesc din inimă și nu cunosc sarcasmul. În actuala montare, întrebările grave sunt tratate într-o manieră umoristică. Din indivizi ce parcurg o scală dinspre plus (ideali), trecând printr-o zonă mediană (obișnuiți), înspre minus (personajele ajung ușor dincolo de granița normalității) - personalități accentuate, excentrici (femeia cu inima soțului într-o pungă, fosta iubită indecisă), naivi (în prolog), indivizi hiperprotejați (băiatul ghidat de frate, care nu a experimentat pe propria piele ceea ce îl poate răni; el este jucat de Theodor Ivan de parcă ar fi idiot, dar compune inverse valide din punct de vedere logic, totuși bizare în ceea ce privește conținutul) ori foarte independenți și siguri de sine (logodnica/vecina care bate covoarele), deprimați (fostul iubit), dar și banali (chelnerița, reparatorul). Tensiunea și schimbările de situație sunt în permanență întreținute printr-o considerabilă ambiguizare a relațiilor interpersonale redate prin comedie și prin finalizarea scenelor într-un mod absurd ori incomod, de fiecare dată fiind lăsate în suspensie. Acțiunea se desfășoară într-un oraș imaginar, [Almost), Maine], timpul nu se derulează prin succesiune, ci totul se petrece într-o clipă (one moment in time), de aici simultaneitatea scenelor: în aceeași clipă, se petrec cele patru „acte” distincte, alese de regizor din nouă prezente în script (”Inima ei”, ”Vesel, dar trist”, ”Povestea lui Hope”, ”Despre ceea ce te poate răni”) și, în mod circular, este rectificată prima scenă (introductivă) prin ultima, un succint epilog.  

Prologul și epilogul configurează condiția de cuplu/ ideea de pereche/ conceptul de împreună, întors, de altfel, pe toate părțile, în fiecare dintre cele patru scene intermediare. Raportul dintre depărtare și apropiere este acum crucial. Pământul este rotund, ca o minge, ca o portocală… Acesta este un fapt. Doi tineri într-un oraș, în care e mai mereu iarnă, pe o bancă, se așază unul lângă celălalt. Pură întâmplare. Dacă încerci să te apropii de celălalt, dat fiind că pământul e rotund (în sens ecuatorial, nu dinspre un pol înspre altul), practic ești mai departe de el/ea (argumentul lui sfidează prin imaginație evidența sentimentului ei de siguranță). Nu atât spațiul, dar și timpul sunt de luat în considerare: dacă faci ocolul pământului în câteva ore (80 de ore, record mondial în anul 2012), distanțele se reapropie. Dincolo de geografie ori de cât de mult a fost revoluționată literatura SF a lui Jules Verne, inițial confirmată, ulterior depășită de realitate, un lucru e cert: e de-ajuns o singură clipă pentru a te simți periculos de aproape sau infinit îndepărtat de celălalt.

(Undeva, aproape, adaptare după ”Almost, Maine” de John Cariani, distribuția: Theodor Ivan, Ancuța Gutui, regia: Ovidiu Ivan, premiera: 22 februarie, 2014, Maideyi)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/02/one-moment-in-time.html