O lume se sfărâmă ca o oglindă ce se împrăștie în bucăți. Cioburile se
adună și formează un glob (intercalat de cele două ventilatoare de lustră
retro), prin care lumea este reflectată multifațetat; de la o lume cândva
distrusă (a inocenței, sentimentelor împărtășite, a omeniei și onestității) la
o pluralitate de proiecții de lume postmodernă. Discoteca din Visul unei nopți de vară se mută de la
Atena, prin Ardeal, la București. Radu Afrim știe cum să-și vizeze, să avizeze
și să implice spectatorul fără a-l brusca, așa cum se practică în teatrul interactiv.
Am mai avut cu un alt prilej impresia că în cheie regizorală toate personajele erau
moarte. De data aceasta e confirmat: urmașii lui Dracula trăiesc în lumea spectrelor
de cine știe când, iar procesul de trezire la o viață autentică e dificil;
astfel încât nu ne-a mai rămas decât umorul strămoșesc. O doză serioasă de râs
într-o atmosferă cordială, sinistrul configurat de R.A. nu ne-a fost nicicând
mai familiar; strânși cu toții pe scenă, vegheați de același glob, urmărind cum
creaturi fantomatice își încarcă bateriile în spatele unei uși și al unor
ferestre, profilând în față personaje cu sevă.
Castingul
dracului e un fenomen de spectacol, care s-ar putea reprezenta pe sine cu
succes ca realizare regizoral-coregrafică într-un festival internațional. Acum,
în sezonul Halooween-ului de import american, defrișând printr-o pădure de
reminiscențe socioculturale (anecdote, melodii, calambururi) ale anilor ’80-’90, nimic mai ales decât un show cu miză dublă: criticarea
societății actuale printr-o condamnare a comunismului ceaușist. Acțiunea este
construită în două planuri, o circularitate impecabilă asociind trecutul de
prezent: figura anticristică a copilului blond, fiul sau poate reîncarnarea
cuiva important (a lui Ceaușescu pe care fostul pionier îl detronase, urmând
să-l reinstituie, neștiind de filiația karmică a fiului său din fostul dictator;
sau doar a stră-străbunicii de secol XIX?). Atât la nivel de suprafață (aluzii
sociopolitice actuale, bunăoară la explorarea gazelor de șist, ironizarea sfredelitoare,
totuși blândă a ”epocii de aur” cu șlagărele și eroii ei cărora le-au luat
locul hiturile și starurile), cât și la nivel secund (repetarea periodică a
blestemului, simbolistica cifrei 7, mitul lui Dracula), povestea este menținută
într-un anumit grad în ambiguitatea conferită de un scenariu construit ludic
din mers, alături de actori a căror improvizație este condusă înspre un întreg
impecabil. Un puzzle ale cărui piese, fie că e vorba de decor, fie de acțiuni
sau personaje, sunt perfect justificabile în context spectacologic.
Familia teologică își găsește corespondent pe dos, în descendența vampirică:
tatăl bogătaș, mama depravată, fiul solitar, Nosfy/Nosferatu – un spirit
vlăguit. Tatăl pune la bătaie 5.000 de euro organizând un casting în vederea
selectării entertainer-ului pentru ziua de naștere a fiului său. În copilărie,
nu avusese el însuși parte de zi de naștere din cauza unei fatalități: se
născuse pe 26 ianuarie, când se organizau tot felul de manifestări de celebrare
a conducătorului, confiscând televiziunea și evenimentele zilei. De aceea, în
semn de revoltă pionierul recită spre consternarea tuturor cum conducătorul e
”ca un vampir în criptă” și pune la pământ portretul acestuia, cu un surâs
mefistofelic. Ulterior, își va alege o altă zi de naștere (8 martie). În
straturi, trecutul (secolul XIX), trecutul recent (România comunistă) și
viitorul anterior (anii ’90) se suprapun unul peste celălalt de la sala de bal de odinioară, la
căminul cultural și apoi locul de organizare al castingului. Personaje din
orice timp pot intra oricând pe ușa de la sala de audiții. Juriul este format
dintr-o fostă profesoară, îmbrăcată strident de la s.h. și care repetă ”ioi”
până la epuizare, în c…t până peste cap în garsoniera ei de nefamiliști, un
balerin ratat, cu diplomă falsificată în industria diplomelor contrafăcute,
supraponderal, claunizat prin vestimentație bizară și mascatul afrimian – șoricelul
cu ochi când fluorescenți, când roșii, cap mare de pluș, coadă proeminentă și
corp încordat ca un arcuș. Fiecare actor joacă, în general, dublu rol,
șoricelul dansator este în același timp candidat, imitându-l pe Michael Jackson
a cărui reîncarnare se crede. Tot el este regizor într-un scurt moment de
rupere a convenției teatrale, trimițând înspre Afrim. Acesta nu doar se
proiectează pe sine în spectacol, dar presară cu metareferințe – trimițând
înspre alte spectacole ale sale –, apoi metareferințe diverse din filme,
muzică, folclor. Folclorul include butade din comunism, inteligent prelucrate
și integrate.
Nostalgia comunismului la români este o variantă a nostalgiei originilor.
Implicațiile simbolice ale scenariului mai au în vedere mitul lui Dracula, cu
suprapunerea figurii lui Vlad Țepeș, ca și a lui Nicolae Ceaușescu peste
imaginea vampirului. Astfel că povestea se țese aproape firesc, făcând apel și
la nevoile trupei de exprimare și improvizație. La fel de natural se derulează
spectacolul, în bună tradiție afrimiană: planuri suprapuse, ironizare, critica
valorilor populiste, umor rafinat, ieșire din Balcani prin distanțare și
redimensionare estetică. Spectacolul acesta este un ”acasă” al umanului de
pretutindeni, al lumii afrimizate. Un (anti)-Halloween show: noi suntem
spiritele (in-between – agonizând în
intervalul dintre viață autentică și moarte simbolică/spirituală) și noi
decidem încotro.
(Castingul dracului/The Devil’s Casting, text și regie: Radu
Afrim, distribuția: Berekméri Katalin, B. Fülöp Erzsébet, Bokor Barna, Csíki
Hajnal, Galló Ernő, Gecse Ramóna, László Csaba, Meszesi Oszkár, Moldován
Orsolya, Nagy Dorottya, Ördög Miklós Levente, Ruszuly Ervin, Lőrincz
Ágnes, Somody Hajnal, Szabadi Nóra şi copiii Gergely Botond şi Nagy
László, muzică: Vlaicu Golcea, coregrafia: Andrea Gavriliu, Compania Teatrului
Național din Târgu-Mureş „Tompa Miklós”, în Festivalul Național de Teatru 2014)
http://dyntabu.blogspot.ro/2014/11/un-show-ne-afrimizat-si-halloween.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu