Adaptare după Camil Petrescu la Ateneu

Tot mai mult arta are nevoie de susținere prin sponsorizare și acorduri de parteneriat cu firmele. În același timp, arta și artiștii au nevoie de promovare. Or, toate acestea înseamnă compromis. Mergem la un spectacol de teatru pentru a vedea cizme cu plasă și lanț, bocanci cu ținte, combinații vestimentare dintre cele mai bizare, unele dintre ele interesante ca latură artistică a designului vestimentar, altele simplu kitsch? Sau pentru a urmări cum un text aproape necunoscut, montat puțin frecvent, o raritate din colecția teatrului radiofonic (1956), avându-l în distribuție pe Radu Beligan, dobândește valențe noi, sub ochii spectatorului contemporan? Orice tip de promovare, în absența calității, conduce la discreditarea oamenilor implicați în arta spectacolului scos în relief astfel: spectatorii contemporani cunosc casa de modă Nichi, unii poate au auzit de Papucei, alții cu siguranță au aflat acum. E bine să ieșim în evidență, dar nu oricum.

 Hi-tech în materie de scenografie nu mi se pare soluția compatibilă cu un text al lui Camil Petrescu (banca devine un fel de insulă a cyborgilor, prin care patroana, directorul și angajații, niște ciudați, circulă costumați în pelerine indescriptibile și purtând încălțăminte haioasă); cu atât mai mult cu cât actorii joacă la limită, fără vivacitatea necesară. Contradicțiile, în sens negativ, par că mi-au atras atenția: coregrafia de nivel performant, menită să lege scenele între ele, dar care, din nou, nu se potrivește cu restul (modul de interpretare al actorilor, exagerările de ordin scenografic). Este cazul spectacolelor fără regie, destinate entertainmentului, lucrate cu o distribuție care, în cea mai mare parte, depășește prin potențial susținerea regizorală. În acest caz, două lucruri pot conduce la eșec: improvizația scăpară de sub control (un actor bun, dacă nu îi dai un rol pe măsură, va improviza tot mai mult și din ce în ce mai prost) și, la cealaltă extremă, clișeizarea (care în teatru se numește manierism: un actor căruia i se acordă un rol, dar nu e susținut regizoral, va veni cu ceea ce știe deja, cu ceea ce a arătat pe scenă de nenumărate ori în multe alte spectacole).

Prin urmare, mult zgomot pentru nimic: s-a depus efort pentru un show care, fără a fi unul slab, nu se distinge așa cum ar trebui. Detașarea spectacologică este o virtute (înregistrarea vocilor, folosirea culorilor reci, accent pe ținuta actorului și nu pe expresie), numai că de această dată nu pot spune decât: un spectacol rece, inert – în ciuda faptului că e foarte multă mișcare scenică acolo și, culmea, de foarte bună calitate. Sunt multe mijloace regizorale actuale puse în joc (animație din background, suprapunerea planurilor de joc, contre-jour) care nu se armonizează nici cu simplitatea poveștii și nici cu stilul actorilor. Din acest motiv, se falsează, în exact același fel în care se întâmplă într-o orchestră dirijată în mod nefericit.

Mitică Popescu este omul de lângă tine care trece neobservat, până ce nu face un act de gentilețe ieșit din comun. Și atunci femeia din portret (patroana) îl observă, dat fiind principiul că femeile se împart în două categorii – prima, a celor care se lasă impresionate prin vorbe, cea de-a doua, a celor care pot fi cucerite doar prin fapte. Generozitatea lui Mitică Popescu (donează băncii o afacere primită de la un camarad a cărui viață o salvase în război, pentru a o salva de la faliment) o face pe patroană să treacă dintr-o extremă într-alta: angajatul de nesuportat începe să aibă brusc ceva extrem de interesant. Doru Aftanasiu întruchipează latura umană a șmecherașului de București. Odată răsturnată imaginea lui Mitică – guralivul lipsit de consistență –, interioritatea funcționarului robotizat începe să iasă la suprafață: sensibil, capricios, delicat. Alexander Hausvater a reușit să-l (sur)prindă pe Doru Aftanasiu în acest gen de rol (Golem), până atunci actorul ieșean ajustându-și potențialul în roluri de parveniți și gangsteri. Laura Bilic (Georgette Demetriade), mereu dramatică pe scenă, nu poate scăpa acum de încordare și superficialitate. Lui Horia Veriveș (directorul Valtezeanu) îi reușesc mai toate ”schemele”, iar pentru că Mitică de București lipsește din acest scenariu, el îl substituie. Emanuel Florentin (subdirectorul Stupariu) nu are de această dată un rol notabil, cu accente psihologice, așa cum poate susține și, drept urmare, prezența sa scenică este una estompată din punct de vedere artistic, asemeni majorității actorilor din distribuție.

 

(Mitică Popescu, adaptare după Camil Petrescu, regia: Viorel Vârlan, distribuția: Doru Aftanasiu, Laura Bilic, Horia Veriveș, Emanuel Florentin, Gheorghe Șfaițer, Bogdan Matei, Ileana Ocneanu, Liliana Vârlan, Viorel Vârlan, coregrafia: Alice Șfaițer, premiera: 27 septembrie, Ateneul Tătărași)

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/03/adaptare-dupa-camil-petrescu-la-ateneu.html