Dintre spectacolele Irinei Popescu-Boieru din ultimul timp, dramatizarea
prozei scurte de tinerețe a lui Truman Capote reprezintă o alegere meritorie –
spectacolul Arborele nopții este
coerent, iar virtuțile actoricești sunt pe deplin etalate. La nivel
scenografic, însă, deși intenția experimentală este vizibilă, rămân sub semnul
întrebării folosirea jaluzelelor la propriu ori a pânzei de proiecție prinsă în
clame de plastic; ideea construirii unor niveluri succesive de decor, care să
justifice mai multe straturi ale realității este ingenioasă, mai puțin modul
punerii acesteia în practică. În rest, economia de decor și cursivitatea
scenelor sunt demne de apreciat.
Realitatea, visele și imaginația (inconștientul și subconștientul) sunt
cele trei niveluri ale existenței prezente în spectacol. Lumea povestirilor lui
Truman Capote este mulată pe două idei de bază: 1. Cum poate ajunge un om ”îngropat
de viu” și 2. Ce înseamnă a-ți vinde visele. Armonia scenariului provine din gândirea
lor împreună: un om care și-ar fi vândut visele ar deveni un om fără suflet
(temeri, dorințe), un mort viu (reasumarea simbolisticii din Suflete moarte, ținând cont de impactul
psihanalizei). Dacă la început Sylvia este personajul visului altcuiva (Vincent
ar putea visa că micuța Miss Bobbit a ajuns să aibă un număr în lumea circului,
devenind în lumea visului doamna din tren), la final ne apare ca și cum toate
celelalte personaje, cu viețile și visele lor nu sunt decât creația imaginației
ei. Primind înapoi toate visele, Sylvia devine posesoarea viselor omenirii, a
tuturor arhetipurilor și imaginilor primordiale (spiritul lumii, tema din Pescărușul), ceea ce înseamnă om
îngropat de viu, pentru că povara subconștientului nu-și mai găsește nicio
supapă de evacuare și nu mai lasă loc realității, psihicul fiind asediat de
imagini ale inconștientului. Asemenea imagini sunt șoimul fără cap, din care
țâșnește sângele – laitmotivul viselor lui Vincent sau micuța Miriam,
alter-egoul doamnei Miriam Miller, poate chiar ea însăși la vârsta copilăriei,
domnul Revercomb (întruchiparea diavolului, multiplicat în visele
coregrafico-simbolice ale Sylviei). Dacă diabolic înseamnă în afara trăirilor
umane – se mai conturează o idee în dramatizare –, atunci diavolul sau
reprezentarea acestuia ar putea însemna personajul care împrumută/cumpără/fură
sufletele celor vii, lăsându-i cu suflare, dar fără suflet, fără temeri ori
dorințe. A agoniza într-o existență la limita supraviețuirii nu e o idee
străină de România, o țară al cărei spirit înseamnă speranță, firul de ață de
care mai atârni, atunci când temerile ori dorințele au pierit.
Desigur, noțiunile cu care jonglează regizoarea nu se adresează publicului
larg, de aceea își stabilește publicul țintă în mod elitist, ”numai pentru
câțiva…”. Cu siguranță, cei care ar considera că dubla referire la New York
(prin imagine/proiecție și fond muzical) este redundantă nu se numără printre
cei aleși să recepteze mesajul spectacolului. Irina Popescu-Boieru își
caracterizează propria producție scenică astfel: ”acest spectacol metaforic,
vetust și nerealist”. Spectacolul nu este vetust, mijloacele scenice sunt actuale
(jocul de marionete, adresarea indirectă a actorilor, la microfon și cadrați de
un reflector), nu s-ar putea reproșa decât o anumită stranietate și
inactualitate a unor mijloace scenografice și per ansamblu o inhibare scenică.
Există decalaje în distribuție (de data aceasta mai puțin evident decât în
cazul altor spectacole), ceea ce conduce la suișuri și coborâșuri și la
impresia de spectacol care încă nu și-a dat drumul. Metaforele sunt de fapt
idei dintre cele mai interesante, iar realismul s-ar putea să fie prezent în
momentele de intensitate psihologică, în crizele de conștiință ale personajelor,
în inconștiența altora, în costume și în întrebarea căreia nimeni nu i se poate
sustrage: Ești sigur că ești viu? Și că nu ți-ai vândut sufletul pentru a te
alătura lumii consumeriste?
Spectacolul de față mai interesează prin eterogenitatea distribuției,
înregistrarea prestatațiilor individuale, notabile. Haruna Condurache a început
să interiorizeze rolul de când cu Acasă,
în miezul verii, devenind potrivită pentru personificarea unor crize de
conștiință profunde; Catinca Tudose, Radu Ghilaș joacă
firesc, fără efort și fără crispare; Petronela Grigorescu e potrivită pentru a
da viață unor situații delicate pe scenă, extremele nu-i sunt străine, nici la
limita anxietății, nici la cea a euforiei (alte ocazii); Brândușei Aciobăniței
îi reușesc situațiile comice, comico-grotești, chiar ridicole de minune; Oana
Sandu este ”responsabilă” de tot ceea ce ține de mișcare scenică, având
înclinație înspre această latură a spectacolului; Emil Coșeru, Constantin
Avădanei, Monica Bordeianu colaborează cu colegii mai tineri, imprimându-și stilul regal pe care
s-au obișnuit să-l etaleze; copilul Rebecca Arghire nu excelează, dar se
descurcă bine.
(Arborele nopții, după povestiri
de Truman Capote, adaptarea și regia: Irina Popescu-Boieru, distribuția: Haruna
Condurache, Catinca Tudose, Monica Bordeianu, Brândușa Aciobăniței, Petronela
Grigorescu, Oana Sandu, Emil Coșeru, Constantin Avădanei, Radu Ghilaș, Rebecca
Maria Arghire, mișcare scenică: Oana Sandu, scenografia: Rodica Arghir, premiera: 16 noiembrie, TNI, Uzina cu Teatru)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu