East Side Story

Anul acesta, Festivalul Național de Teatru a avut propria producție – musicalul West Side Story, realizat de coregraful Răzvan Mazilu, un manifest al generației tinere, subintitulat ”spectacolul unei generații”, deoarece a avut ca miză punerea în valoare a actorilor tineri (pe alese, 21 de artiști), reprezentând o generație de ”actori totali” (care cântă și dansează exploziv, la un nivel de invidiat). Spectacolul a putut fi vizionat în cadrul festivalului pe 25-26 octombrie, la Teatrul Odeon (muzica: Leonard Bernstein, a interpretat Orchestra Națională de Tineret, dirijor: Gabriel Bebeșelea).

Povestea ultracunoscută este una tragică, schismele sociale și discriminarea străinului (pentru cazul de față portoricanii față de americani) având consecințe funeste.  La baza dramei stă dragostea interzisă (inspirată de Romeo și Julieta) dintre americanul (de origine poloneză) Tony și portoricana Maria, aparținând unor bande rivale (el prietenul, ea sora celor doi rivali din clanurile opuse din cartierul newyorkez Upper West Side). În ciuda finalului întunecat mesajul este unul eliberator, acumulând ”visele, speranțele, nevoia de iubire, pofta de viață și de a cuceri lumea” aparținând atât tinerilor entuziaști care evoluează în spectacol, cât și generației pe care o reprezintă.

Consider acest spectacol mai mult decât un manifest pentru genul musicalului realizat de actori ori pentru artiștii tineri. Cred că e un manifest cu un caracter mai general trimițând înspre soarta unei întregi generații de tineri români care nu mai are răbdare. Nu mai poate îndura ani întregi de lentoare a tranziției neocomuniste, așa cum din 1989 ne-am obișnuit să parcurgem sperând într-un mai bine. E vorba de o generație dinamică, ce-a avut timp să se dezvolte de 25 de ani încoace. Și dacă la nivel sociopolitic și economic schimbările nu sunt nici pe departe cele scontate, s-a schimbat totuși ceva: au crescut acești tineri minunați care au un curaj demn de admirație în a-și cere drepturile, a-și spune răspicat opiniile, a opune rezistență conservatorismului și a nu înțelege schimbarea ca tranziție, ci ca revoluție imediată.

Au murit cândva tineri nevinovați – east side story-ul nostru din decembrie 1989 încoace –, poate că nu s-au sacrificat degeaba. Avem astăzi această generație minunată care ar putea converti societatea românească în ceea ce trebuie. Dar dacă e să mai treacă alți 25 de ani, iar lucrurile să nu se miște din loc mai mult decât milimetric, această generație devenind la rândul ei una de sacrificiu, ajungând la 50 de ani de zădărnicie, atunci mai bine nu am mai fi deloc.

Minunat și idilic finalul spectacolului invocat mai sus, când se cântă: ”Hold my hand and we’re halfway there// Hold my hand and I’ll take you there,/ Somehow// Some day!”. E undeva o lume mai bună, ia-mă de mână si vom ajunge acolo în… libertate. După 25 de ani, unii și-au făurit această lume în imaginație, alții și-au construit propria bunăstare prin mijloace nu tocmai ortodoxe, iar alții au plecat din țară pentru o situație decentă. Fericirea nu e în inima omului; e o iluzie. Avem nevoie și de acele condiții exterioare pentru a ne simți interior confortabil. Libertatea e tot ce am câștigat mai bun – după 25 de ani ce ne rămâne de făcut cu ea?

Dana Tabrea

Text pentru editia speciala a Ziarului de Iasi, cu tema: "Cum (nu) ne-am schimbat în 25 de ani de la Revoluție" (31 decembrie 2014, 5-6 ianuarie 2015, data apariției: 6 ianuarie 2015)



http://dyntabu.blogspot.ro/2015/01/east-side-story.html