Reflectam cu alte prilejuri teatrale că măsura unui spectacol de regie o dă
evitarea căilor bătătorite în materie de interpretare a piesei și a locurilor
comune în privința soluțiilor adoptate. Fără îndoială, nu avem de a face cu un
spectacol de regie, ci cu unul de actor, ba chiar mai mult, al actorilor. Nu
numai că trupa ieșeană iese în evidență prin performanțe artistice remarcabile,
dar cumva actorul preia comanda, lansând ziceri pertinente înspre public, cum
ar fi cele despre orașul provincial care trăiește din mici bârfe, întărind
actualizarea. ”Cât de actuale sunt toate acestea!”, rostește o tânără din
public, chiar în spatele meu; deși, la rigoare, disputele politico-electorale dintre
Antena 3 și B1 TV sunt deja răsuflate; oare cum ar fi fost dacă, folosind condeiul
atât de invocat, s-ar fi modificat una-două propoziții din dramatizare?
Esteticile moderne la care se face apel de cele mai multe ori nu concordă
cu sau depășesc modalitatea în care sunt puse în practică efectiv. Filmările ce
însoțesc/completează acțiunea (marcând intrările/ieșirile în/din scenă) nu sunt
tocmai indispensabile și nici prea artistice; ce-i drept, însă, spațiul scenic
este invadat de mișcare și e plin,
lucru care pare uneori greu de realizat, spectacole cu potențial mai bun nereușind,
totuși, să-și depășească inhibiția față de scena Sălii Mari. În cea mai mare
parte (exceptând unele inadvertențe), se optează pentru actualizarea punerii în
scenă, însă limbajul rămâne cel caragialian, ceea ce creează o contradicție
serioasă, poate hiba majoră a acestei montări.
Mai exact, un univers străin de caragialesc – chiar dacă se mizează mult pe
”Caragiale, contemporanul nostru” – în limbaj caragialesc e o contradicție în
termeni pentru că limba reprezintă una dintre componentele de bază în
configurarea unui orizont comun al înțelegerii, comunicării și conviețuirii. Atunci
când datele psihologice ale personajelor suferă modificări față de universul de
discurs de la care se pleacă, când schema de lucru este reînnoită (politizare
la zi, decor și costume adaptate), se impune și un refresh lingvistic. Nu e suficient să se schimbe doar în punctele
considerate de regizor esențiale.
Mai mult, folosirea camerei de filmat pentru a proiecta pe fundalul scenei
imagini din sală, alături de jucarea spectacolului cu luminile aprinse sau
folosirea actorilor infiltrați printre spectatori, tehnici care apar cu
precădere în teatrul documentar, plusează pe ”și noi suntem ca voi și facem
parte din lumea jocului”. Sunt modalități valabile, motiv pentru care aș mai
menționa o trăsătură a ceea ce numesc spectacol de regie – alegerea corespunzătoare
și dozarea optimă a soluțiilor. Or, aceste lucruri în cazul de față nu se
realizează. Se decide asupra unor soluții regizorale de calibre diferite, în
dezordine. Și lipsind coerența și justificările pe verticală, spiritul de finețe.
Două aspecte sunt notabile în cazul reprezentației de față (ar mai fi și un
al treilea, costumele Rodicăi Arghir, dar nu insist): fructificarea cu brio a
monologului și aportul artiștilor. Nu mă pot pronunța deloc pozitiv referitor
la decor. În general, învechit și previzibil, e un amestec (scaun ergonomic,
laptop, rozete de lustră, plante decorative din plastic, prea mult drapel la
întrunire etc.). Numai grilajul din final, de după care actorii se țin ca de
niște gratii ne reprezintă.
Intră în scenă actori de teatru clasic din trupa TNI, interpreți de vârste
diferite, de la Dionisie Vitcu și Petru Ciubotaru, la Ionuț Cornilă. Castingul
este realizat atât scolastic, formal,
cât și ținând cont de reușite anterioare ori de cuplete scenice carismatice. Lui
Petru Ciubotaru îi iese un Zaharia Trahanache ca la carte, un rol deloc
neglijabil, prin care își poate îmbogăți cu demnitate palmaresul; Teodor Corban
și Constantin Pușcașu asezonează zona politicului actualizat prin picanterii,
simetrii scenice și aruncări de minge dinspre unul înspre celălalt,
sprijinindu-se reciproc în ceea ce privește caracterele asumate (Farfuridi,
Brânzovenescu); Dinisie Vitcu e apariția târzie, dar aici exotică (foarte colorată și în scaun cu rotile, însoțit de bodyguard,
figura în negru care comunică mai mult gestual, Andreea Spătaru) a lui Agamiță
Dandanache. Doru Aftanasiu își pune în evidență calitățile de actor de comedie
(Ghiță Pristanda). Călin Chirilă (Cetățeanul turmentat), debordând de har
actoricesc, și meșteșugit, și natural (fără efort), joacă atât în spațiul
scenic, cât și în cel extrascenic și promite mult mai mult decât i s-a oferit
până în prezent. Tripletul din Femeia
mării (Irina Răduțu Codreanu/Zoe, Cosmin Maxim/Fănică Tipătescu, Ionuț
Cornilă/Nae Cațavencu) este valorificat aidoma, de aceea tind să apreciez
înainte de toate nivelul calitativ pe care trupa dă dovadă că l-a atins, iar nu
atât susținerea regizorală a jocului actorilor. De la leșinul ușor parodic de
la început, la coana Joițica, așa cum o știm din nenumăratele montări ale
piesei, mai nestăpânită și mult prea ”simțitoare”, se interpun momente dintre
cele mai disperate ori de șantaj emoțional, actrița păstrându-și o detașare
numai a ei, care o face recognoscibilă în roluri; bine că nu s-a ales o actriță
care să joace isteric. Cosmin Maxim e de partea actualizării, fresh și la obiect. Ionuț Cornilă,
altfel decât Marcel Iureș în celebra montare a lui Dabija, fără a plânge ori a
se tăvăli pe jos, redă sensul monologului clasic, punând patos în discursul
chiar dacă demagogic, și are scurte pasaje de compoziție într-adevăr lucrate.
”Corul” de vârste diverse își are rolul său, pe care și-l ia foarte în serios (Gelu
Zaharia, Constantin Avădanei, Radu Homiceanu). Și să nu uităm de Horia Veriveș
– o pată de culoare actoricească, fără de care peisajul întreg nu ar mai fi
fost același.
Chiar înainte ca acest spectacol să fie importat de către Naționalul
ieșean, a izbucnit un scandal destul de neplăcut, anumite voci din presă sau pe
Facebook încercând să împiedice remakeul; o asemenea procedură de a veni cu o
nouă versiune a unui produs cultural se practică și în industria filmului. Eu
nu am văzut varianta realizată de Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova. Personal,
ajunsesem să cred că reprezentațiile de la Iași nu vor mai avea loc, chiar
pierdusem din vedere chestiunea și nu îmi displăcea ideea, deoarece sunt de
felul meu o pacifistă, mă oripilează scandalurile și scandalagiii. Cu toate
acestea, cred că teatrele ar trebui să fie mai atente ce spectacol propun
pentru început de an. În același timp, nu se poate neglija nici vocea
publicului și, din ceea ce am observat, dincolo de subtilitățile spectacologice aduse în discuție, oamenii
(mult public tânăr, printre care și elevi de liceu) l-au gustat pe acest Caragiale
al nimănui, între discurs clasic, joc actoricesc admirabil și actualizare
inegală.
(O scrisoare pierdută, după I.L.
Caragiale, regie și decor: Mircea Cornișteanu, distribuția: Petru Ciubotaru,
Dionisie Vitcu, Irina Răduțu Codreanu, Cosmin Maxim, Teodor Corban, Constantin
Pușcașu, Doru Aftanasiu, Călin Chirilă, Ionuț Cornilă, Constantin Avădanei,
Gelu Zaharia, Radu Homiceanu, Horia Veriveș, Andreea Spătaru, costume: Rodica
Arghir, TNI, Sala Mare, data reprezentației: 9 ianuarie 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu