Între sincopă și stare
de veghe există mai multe situații intermediare posibile, care nu se referă
atât la o condiție medicală, cât la una morală. Dinspre conștient înspre
inconștient, de la luciditate la inconștiență se poate trece gradual sau,
dimpotrivă, subit, așa cum ai aprinde/stinge un chibrit. Despre aceste stări
ale spiritului uman și permutările, mai mult sau mai puțin bruște, dintre ele,
despre granița fragilă dintre umanitate și bestialitate, despre amoralitate ca
stare a omului contemporan (nici moral, nici imoral, nici candid, nici crud,
nici supraom, nici fiară) e vorba în Black
Comedy. O comedie cu elemente dramatice bine deghizare, Black Comedy este, în fapt, o tragicomedie despre
condiția umană. Iar gravitatea mesajului nu putea reieși decât dintr-o piesă de
teatru cu o tematică foarte la îndemână: o banală pană de curent dă peste cap
viața și planurile câtorva indivizi dintr-un imobil londonez. Astfel că
aparența bulevardistă a piesei (cu tot cu montarea cu tendință neoavangardistă)
lasă să se întrevadă aspecte mai profunde și adresează probleme serioase care
au în vedere omul contemporan, dar și teatrul de azi.
Mizanscena de la
Teatrul Tineretului se bazează pe raportul dintre lumină și întuneric, mai
concret – pe alternarea luminii pline cu semiobscuritatea în scenă, inversând
rolurile: când se folosește lumina plină înseamnă că e întuneric beznă, iar
actorii bâjbâie ca și cum ar fi pe întuneric, ba personajele chiar își permit gesturi
deocheate, pe care și le-ar reprima sub reflectorul aprins al conștiinței
(pipăieli, chicoteli, grimase, fandoseli, furtișaguri) și, invers, când actorii
abia se zăresc în semiobscuritate pe scenă se înțelege că s-a făcut lumină,
datorită unui chibrit, a unei lanterne ori a unei brichete, actorii joacă
normal, iar personajele se comportă firesc, așa cum se cade când știi că oricând
e posibil ca vreun ochi de vecin/colocatar să te privească, să vadă ce faci și
să te judece. Echilibrul acesta dintre lumină și întuneric e dificil de
realizat la perfecție, tehnicienii trebuie să țină pasul la milimetru cu
indicațiile regizorale.
Cristian Ban e un
regizor curajos, pe alocuri excentric, un regizor al tinerei generații, foarte
actual; e asistat de o scenografă pe măsură (Alina Herescu), care lucrează
minunat și în alb-negru și coloristic: deși destul de aglomerată, scena nu
conține elemente nejustificate, fiecare piesă având rolul, sensul și umorul ei
– ai nevoie de toate cele 90 de minute ale reprezentației pentru a descoperi
întregul decor, piesă cu piesă, și pentru a-l studia; la fel, pentru a ține
pasul cu trecerile dinspre lumină înspre întuneric și invers, ceea ce face ca
spectacolul să fie unul foarte dens din câteva puncte de vedere: conceptual/prin
mesaj, scenografic, tehnico-regizoral.
Spiralele alb-negru
care tapetează spațiul de joc fac referire la raportul general dintre ceea ce
este permis și ceea ce este, în genere, refulat. Iluzia optică prezentă și pe
afiș ilustrează dualitatea principală
dintre lumină și întuneric, perversitate și puritate. Sculpturile moderniste și
obscene ale lui Brin, în special cele din prim-plan sugerează latura obscură a
personalității umane, care se dezlănțuie în întuneric și e înfrânată la lumină
(un șezut de femeie prevăzut asemeni unei iale cu o gaură a cheii, un melc mare,
tăcut și visceral spre partea dorsală, un simbol falic uriaș sub scări). La
fel, cele trei tablouri din partea dreaptă, reprezentând porțiuni de trup
dezgolit și fructe (braț cu măr, dos cu ceea ce pare a fi o gutuie); cel din
mijloc (”vintre” de femeie cu pară) e străpuns la un moment dat de partea
dorsală a unui dinozaur, având cap, gură și ochi, și balansându-se sincronic cu
acțiunea scenică; pe toată durata în care acțiunea scenică se mută în stânga,
acest ”personaj” bizar, un alt simbol falic, ocupă spațiul din dreapta, rămas
”nepopulat”, ca un martor ingrat, ironic, amuzându-se de soarta celor din
”întuneric”, rânjind cinic. O ușă glisantă și pliantă desparte apartamentul lui
Brin de cel abia schițat, de vizavi, al lui Harold, de unde tinerii logodnici
”împrumută” ceva mobilă mai de calitate, inclusiv o statuetă a lui Buddha
pentru a-i impresiona pe viitorul socru, tatăl lui Carol, și pe potențialul
investitor în arta lui Brin, milionarul surd, Bamberger. În planul de sus,
niște scări care par și ele sculptură modernă duc în dormitor, unde o sirenă cu
buze exagerat de mari și de roșii înlocuiește tabloul care se așază de obicei
deasupra patului – e în fapt o reprezentare a Cleei, fosta iubită a lui Brin. Masa
de bar reprezintă un tors de femeie, iar peretele din stânga are, de sus până
jos, pe post de cuiere, brațe cu mâini albe semnificând diferit.
Pe tot parcursul
reprezentației se petrec lucruri ordinare și, totuși, neobișnuite prin
pitorescul scenografic: colonelul Melkett încearcă să își extragă mâna dintr-o
vază, Brin duce înapoi pe întuneric mobila, pe alocuri fosforescentă a lui
Harold, reînlocuind-o cu haiosul său balansoar cu sutien și cu restul mobilei
considerate de proastă calitate, Clea revine și știrbește fericirea viitorilor
însurăței; Harold descoperă că statuia lui Buddha nu mai are mărgelele, acestea
fiind împrăștiate pe jos și amenință furios cu un lanț de al cărui capăt atârnă
o pară, se amestecă băuturile etc. Numele vecinei (Miss Furnival) pare un joc
de cuvinte (de la furniture, mobilă,
în engleză) – aceasta dându-și seama cui aparține mobilierul de fapt. Iar
neamțul de la electrica, aruncat printr-o trapă în beci, repară lumina și
readuce bezna morală în care se zbat protagoniștii.
Practic, nu se întâmplă
mai nimic. Nimic altceva decât că toți acești oameni (Brin, Carol, Clea,
colonelul, vecina de deasupra, Harold) se întâlnesc într-un apartament pe
întuneric, cu vagi scăpărări de lumină. Și atunci ies la suprafață lucruri de
care în mod obișnuit nimeni nu ar fi fost conștient: idila dintre Brin și Harold,
faptul că Brin și Carol nu se iubesc cu adevărat, superficialitatea colonelului
în ceea ce o privește pe fiica sa (”gogoșica”), pasiunea lui Harold pentru Brin,
potrivirea dintre Brin și Clea, inutilitatea existențială a vecinei. O pană de
curent poate schimba cursul vieții unor oameni. La fel cum o clipă de răgaz, un
bec aprins ori o veioză stinsă pot face, în mod miraculos, același lucru. A
privi în întuneric, a-l privi pe cel de alături, a-l lua de mână, ca într-un
joc și a încerca să-l ghicești, să-l recunoști – sunt cel mai greu de realizat.
Iar dacă nu vei ști cine îți e aproapele pe întuneric, cu atât mai puțin ar
trebui să rămâi alături de acesta/aceasta pe lumină.
Mi-a făcut placere să
revăd trupa de la Piatra Neamț, actori de-acum celebri (Cezar Antal), cu care
ne-am obișnuit (Lucreția Mandric, Florin Mircea Jr) ori abia descoperiți
(Dragoș Ionescu, Cătălina Ieșanu, Loredana Grigoriu). Dragoș Ionescu joacă
febril și la propriu și la figurat, întreaga trupă e la unison pentru ca spectacolul
să curgă firesc. De neuitat va rămâne momentul de song al lui Cezar Antal, înzestrat actor de comedie, dar convingător
și deplin atunci când pe un ton autoironic își deplânge amorul trădat. Un rol
de comedie bun mai face Tudor Tăbăcaru și unul strident – Cătălina Ieșanu. La hazul
creat contribuie și piesele vestimentare, extravagante și viu colorate.
În același timp, sunt
atinse chestiuni teatrologice: cum să arate, să fie jucat și regizat un spectacol
actual, pentru tineri, la limita dintre grav și rizibil, fără să uzurpe
regulile artei, reușind să aducă un plus de originalitate.
(Black Comedy de Peter Shaffer, traducerea: Alex Mihail, regia:
Cristian Ban, distribuția: Dragoș Ionescu/Brindsley Miller, Cătălina Ieșanu/Carol
Melkett, Tudor Tăbăcaru/Colonelul Melkett, Lucreția Mandric/Miss Furnival,
Cezar Antal/Harold Gorringe, Dan Grigoraș/Schuppanzingh, Loredana Grigoriu/Clea,
Florin Mircea Jr/Georg Bamberger, scenografia: Alina Herescu, asistent scenografie:
Anda Pop, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, premiera: 17 ianuarie 2015, data
reprezentației: 24 ianuarie 2015)
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2015/01/blackout-comedy.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu