Scena duelului din spectacol și accentul pus pe aceasta mă duc cu gândul că
ar putea fi o referință la Deșteptarea
primăverii de Frank Wedekind. Într-o manieră regizorală eretică, Cehov ar
putea fi lecturat prin Wedekind, realismul prin expresionism, veridicitatea
prin artificialitate, însă psihologicul și interiorizarea nu e indicat să fie
trâmbițate, în același timp diluate. Singura justificare pentru cele din urmă ar
fi că Cehov însuși se autoironiza cu al său vodevil frivol. Numai că marii
autori nu trebuie luați ad litteram în afirmațiile lor.
De la început, se resimt atmosfera expresionistă, lumânările aprinse,
decorul întunecat, iar spectacolul, plutind în aer ca fiind pe cale să se
producă, promite. Din promisiunea inițială nu rămâne decât un heblu ici-acolo,
stins în pâlpâiri de lumânare. Decorul obscur dezvăluie câteva manechine
îndoliate ce ascund rochii de mireasă pentru final. Un tablou cu uciderea
balaurului pe fundal, piesă de decor la fel de inutilă ca și statueta de
culoarea bronzului, din partea stângă a scenei. Per ansamblu, soluțiile
regizorale sunt ridicole sau prea mult uzitate. Vădana se adresează unui
dispozitiv luminos, îmbrăcat în beteală argintie, ale cărui beculețe se aprind când
are de adus reproșuri ori de jelit pe răposatul ei soț. Din dramatismul scenic
ce o caracterizează pe Laura Bilic nu e valorificat mai nimic. În schimb, atât
ea, cât și Dumitru Florescu joacă extrem de nenatural. Singurul mai autentic
ori a cărui afectare spune cât de cât ceva e Andrei Ciobanu, numai că acesta
pare să improvizeze destul de mult.
Destul de forțată și nenecesară e interacțiunea cu publicul, o alegere
chiar neinspirată în cazul lui Cehov. Dumitru Florescu se așază în primul scaun
din primul rând, stânga, în locul unui spectator, cere părerea unei doamne din
centrul rândului, fără a se orienta pe loc pe cine ce întreabă; aceste momente
menite să umple sceneta, care nu poate dura oricum foarte mult, nu au sorți de
izbândă. Monologurile sunt redate ca de la tribună, cei doi nu par să își
găsească locul pe aceeași scenă, într-un show comun. Sigur, independent,
Dumitru Florescu e un ”urs” acceptabil, iar Laura Bilic potrivită pentru rol,
dar lipsesc atât susținerea regizorală, cât și motivația, în special în cel
de-al doilea caz. Însă Cosmin Pleșa e un regizor la început de drum, care
exersează pentru licența pe care o va susține anul viitor. Dacă ar fi pus între
paranteze zicerile lui Cehov despre propria farsă într-un act și ar fi urmat
firul expresionismului pe care l-am întrezărit, ar fi rezultat o punere în
scenă chiar originală. Dar se oprește spre mijlocul drumului. Conceptul e
vizibil, numai că nu e pus în practică. Astfel că nu pot decât să îmi imaginez
un altfel de Cehov, prin Wedekind, pe aceeași scenă, cândva.
Cu aceeași Laura Bilic dedându-se unor frenezii dramatice, complet
expresive, jucând ca un țipăt sfâșietor. Insuficient femeie, totuși nu copilă,
scrâșnind din dinți în fața brutei fără maniere. Cu un ”urs” ceva mai puțin
popular, mai puțin interesat de interacțiunea cu publicul ori de râsetele
acestuia, mai barbar și, în același timp, mai angoasat, cum Dumitru Florescu
poate deveni, cu puțin efort. Cu metatext evident din Wedekind, eventual; cu
teatru în teatru. Cu un Luka la fel de febril și de mobil; dat fiind că are
puține replici, la Andrei Ciobanu nu ar mai fi nimic de schimbat. Tonul
regizoral devine ironic, prin ultima replică extra scenario a lui Luka/Andrei Ciobanu (lui Toby i se promite
porție dublă de ovăz, în loc să nu primească deloc).
În rest, o străfulgerare regizorală trebuie dusă până la capăt ori
abandonată, revenind la abordarea clasică. Cu un decor minimalist, renunțând la
balast. Pentru o scenă goală și doi actori care să joace strașnic nu e nevoie
să cheltuim banii pe kitschuri. Nici crinolina și nici râsetele zgomotoase
provocate nu mă îmbată, cum m-ar fi îmbătat un Cehov prin Wedekind bine lucrat.
La final, este adus un patefon extracehovian, tot spre deliciul, încântarea și
pe gustul marelui public. Dar dacă teatru (încă) nu e, să fie vals.
Revenind la scena duelului, aceasta e intens valorificată în actuala
mizanscenă (nu doar cu pistoale, ci și cu săbii), ceea ce m-a făcut să întrevăd
posibilitatea transpunerii într-un Cehov prin Wedekind (scena 5 din Deșteptarea primăverii, Melchior-Wendla,
lupta dintre brutalitate și candoare, dintre conștiență ispitită și
inconștiență ispititoare). Aceste pasaje din spectacolul lui Cosmin Pleșa, când
pot fi observate unele nuanțări în jocul până atunci liniar și strident al actorilor,
sunt reușite: trecerea de la neînduplecare la îndurare e bine punctată, prin
contaminare atingându-i deopotrivă pe protagoniști, o ”îmblânzire a scorpiei”
fiind pusă în paralel cu ”dresare ursului”. Dincolo de maturitatea aparentă
conferită de statutul social (văduvă, adult), cei doi pot fi cu ușurință
comparați cu adolescenții din piesa lui Wedekind. O îmbinare a dramei și a
comediei ar fi fost de bun-augur, dat fiind că e era tragicomediilor. Wedekind,
în ciuda ”tragediei copiilor” care a făcut carieră în lumea teatrului (a
existat o montare cu potențial artistic chiar la Ateneu, în regia lui Nucu
Ionescu), se numea pe sine ”comedian”, dar, după cum spuneam, trebuie să avem
rezervă în privința afirmațiilor autorilor.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2015/04/cehov-prin-wedekind.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu