Lipsa comunicării, superficialitatea relațiilor interumane, automatizarea
datorată birocratismului excesiv, dezumanizarea sunt metamorfozate regizoral în
creuzetul omului-gândac, având drept rezultat încrederea în prestațiile celor doi
tineri actori (Alexandra Bandac, Cosmin Panaite), dintre care partitura protagonistului
devine reprezentativă pentru întregul spectacol. O dramatizare după povestirea
lui Kafka este bine-venită și, în același timp, riscantă.
Autoritatea povestitorului este legitimată prin introducerea unui personaj extranarativ,
omniscient (Autorul), alături de câteva pasaje extratextuale onirice, în
spiritul lui Kafka; mai precis, trei momente de delir grotesc își pun amprenta
asupra constructului spectacular (primul, plecând de la ipotetica întrebare,
”Cum ar fi dacă procuristul ar fi în locul meu?”, cel de-al doilea, imaginarea
propriei morți, respectiv a înmormântării, cel de-al treilea, scena ultimă din Procesul, visată chiar înaintea morții,
emblematică pentru [auto]sacrificarea absurdă, la fel de absurdă ca o viață
golită de semnificație).
În rest, constructul spectacular este unul deloc imprevizibil, deși spațiul
de joc este dedublat, o ușă de lemn stabilind linia de demarcație între lumea
umanului inuman și cea a bestialului cu vagi reminiscențe de istorie umană, la
limită. Primei lumi îi aparțin personaje-umbră, ca niște figuri de ceară,
reduse la gesturi elementare (serviciu, masă), la emoții primare (frică, groază),
având o înțelegere rudimentară a lucrurilor, care nu se ridică peste un anumit
nivel. Celei de-a doua, un personaj strivit în propria carapace de propriile-i
gânduri, amintiri, proiecții.
Pendulând între maladie mentală și transformare incomprehensibilă, rolul
lui Cosmin Panaite susține spectacolul, bazat pe această contradicție. Prestația
este activată la un nivel coregrafico-artistic care pune sub semnul întrebării
originea unei expuneri actoricești de asemenea proporții. Este o interpretare
cum nu am mai văzut în toată colaborarea lui Cosmin Panaite cu regizorii de la
Naționalul ieșean, care modifică rolul său liniar din Golem. Deja știe să își folosească întregul corp,
conștientizându-și mișcările din vârfurile degetelor și până în creștet. Nu am
idee cât la sută este contribuție proprie, cât la sută susținere regizorală din
acest rol exemplar. Cât la sută intervenție a muzelor… ori dacă va mai exista
un altul care să-l concureze.
Treaptă cu treaptă, jocul lui Cosmin Panaite este uimitor – de la
obișnuirea cu un corp străin care a pus stăpânire pe propria corporalitate,
modificându-i mișcările, sistemele, funcțiile, alături de o conștiință
debilitată, luând foarte în serios tema propusă de Kafka spre meditație (dezumanizarea
aspirantului la mai mult existențial sub privirile dezaprobatoare ale majorității
unei societăți crude sub raport ontologic), până la acceptarea necesității de a
dispărea dintr-o lume pe care nu o mai înțelege și care nu îl mai înțelege,
care îl condamnă și pe care o condamnă, incompatibilă. La graniță e totul,
între comic și tragic, între absurd grotesc, stranietate și comun, între oniric
și interpretare psihologică. Fabula nu este pusă sub semnul îndoielii, numai că
atât spectacolul, cât și rolul titular se hrănesc din această contradicție:
nebunie sau metamorfoză?
Pe de o parte dezumanizare impusă de social (fuga de condiția ontologică a
umanului, datorată insuficienței acesteia), pe de altă parte dezumanizare
produsă în rândul celor mai mulți de incapacitatea de a evalua diferitul,
marginalul, excepția. Două tipuri de dezumanizare, una ingrată, cealaltă într-o
minoritate decisiv automultilantă, autodistrugătoare. Cosmin Panaite contribuie
la consolidarea rolului său cu un teatru fizic de excepție, la care se adaugă
sclipirile de conștiință insuflate de litera textului (mila față de mamă,
pasiunea pentru sora lui, Grete, acceptarea unui rol social sub nivelul
aspirațiilor, din datorie, iar apoi eliberarea de răspundere, remușcările,
încercarea de a proteja ultimele frânturi ale eului iremediabil distrus,
acoperind cu propriul corp afișul cu imaginea femeii, decupat și înrămat,
într-o ramă produsă cândva chiar de el, imposibilitatea revenirii, treptat
asumată). În absența acestui rol fabulos, spectacolul nu ar fi decât o pată
cafenie pe peretele interior al Uzinei cu Teatru.
În al doilea rând, evoluția Alexandrei Bandac, deja acomodată cu
parcurgerea unor partituri diferite, de la sora devotată dintr-un fanatism
dictat mai curând de vârsta fragedă, spre a demonstra de ce e în stare, trecând
la o voce ce se face auzită în familia ei, la persoana care constată cu maximă barbarie
că normalitatea cere dispariția fratelui de nerecunoscut sub noua sa
înfățișare. De la apariția timidă, cercetând cu îndoială și teamă creatura care
devenise fratele ei, la o ieșire necontrolată și incalificabilă, deopotrivă
violentă și nedreaptă.
Ca-ntr-o peliculă cinematografică ce plasează finalul în suspans, tusea lui
Grete din final evocă un sfârșit tragic de așteptat și pentru mezina familiei,
în fond aspirantă la Conservator, dedicându-se lamentabil muncilor casnice și
slujbei sub pretențiile inițiale.
(Metamorfoza, după Franz Kafka,
regia: Ion Sapdaru, distribuția: Cosmin Panaite/Gregor Samsa, Alexandra
Bandac/Grete, Radu Ghilaș/Autorul, Daniel Busuioc/Tatăl, Annemarie
Chertic/Mama, Dumitru Năstrușnicu/Procurisul, Chiriașul, Francisc Bucur/Un
agent, premiera: 15 februarie, TNI, Sala Uzina cu Teatru, un spectacol în
memoria actorului Toma Moraru)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu