sâmbătă, 25 aprilie 2015

Direcția teatrului contemporan


 
Astăzi, teatrul nu mai e nici fast, nici tămăduire și nici armă socială, ci vehiculul prin care un mesaj actual este reprezentat la confluența dintre artele spectacolului (film, dans, song, fotografie) și transmis imediat înspre receptor, primind un feedback la fel de imediat.

Primul festival european care are ca obiect reunirea științei și a teatrului, The Art of Ageing, a fost organizat la Timișoara, constituind nucleul FEST-FDR de anul acesta. Cercetarea științifică are nevoie de teatru ca mijloc activ de problematizare, investigare și diseminare a rezultatelor obținute prin anchetă, interviu, analiză. Direcția teatrului contemporan conduce înspre armonizarea dintre teorie și practică, dintre știință, filosofie și teatru, o estetică e pusă la lucru cu un scop, deopotrivă educativ, civilizator și cultural. Teatrul actual nu mai e pur estetic, ci o conlucrare a artelor spectacolului, având la bază o cercetare de ordin științifico-filosofic, devenind astfel un mijloc viabil de investigație, punând întrebări și căutând răspunsuri, problematizând, sugerând posibile răspunsuri.

La nivel teoretic, tematica îmbătrânirii populației (diferită de îmbătrânirea individuală) este procentual estimată la aproximativ 30% din totalul populației ca având peste 65 de ani, atins până spre finalul secolului, și ilustrată prin grafi (vizând rata fertilității, mortalității și migrației), cu speranța de creștere a vieții până spre 90 de ani, totodată demonstrată prin analize sociologice în institute de cercetare de profil (Oxford Institute of Population Ageing). Plecând de aici, teatrul intervine ca mijloc de investigație a temei în discuție.

Metodele de lucru folosite în conceperea a cinci coproducții, plecând de la patru texte, scrise special pentru montările din cadrul proiectului sunt diversificate: interviul folosit pentru teatrul documentar –  Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân (autor: Ștefan Peca, regia: Malte C. Lachmann, Teatrul Național Timișoara și Badisches Staatstheater Karlsruhe) și Orfanii și căpșunile (autor: werkgruppe2, regia: Julia Roesler, Teatrul Național Craiova și Staadstheater Braunschweig); scrierea unei piese de teatru conținând soluții de scenă, pornind de la actorii ce urmează să joace, trecând macroistoria prin filtrul istoriei recente și al amintirilor și traumelor individuale, folosind experiența personală a actorilor (Tărâmul începuturilor de Nino Haratischwili, regia: Brit Bartkowiac, Deutsches Theater Berlin și Teatrul Național Slovac Bratislava); workshop cu actorii pe tema memoriei (a-ți reaminti, a uita) – condițiile de posibilitate ale [re]construirii istoriei personale, consecințele asupra istoriei colective (Mă tem că acum ne cunoaștem de Ivor Martinic, regia: Dominique Schnizer (versiunea de scenă croată), Miriam Horwitz (versiunea de scenă germană), Gavella City Drama Theatre Zagreb, respectiv Theater und Orchestra Heidelberg.

Estetica teatrală și concepțiile regizorale din cele cinci coproducții sunt la fel de diferite ca opțiunile pentru abordările lingvistice. Prima coproducție româno-germană aduce în scenă limbile română și germană; cea de-a doua jonglează cu limbile română, germană și engleză; coproducția germano-slovacă folosește cele două limbi ca soluții regizorale, chiar textul fiind scris astfel, bilingv, trecutul cu amintiri și traume fiind adus în scenă în limba de origine a personajului; producțiile independente sunt unilingve (limbile croată, respectiv germană), în versiunea germană se strecoară spre final replici în engleză – întâlnirea se produce înaintea scenei și chiar a elaborării textului, prin workshop cu echipele de actori.

Estetica teatrală propriu-zisă înregistrează mostre de teatru european – teatru de investigație ori documentar, cu miză socioistoriopolitică, performance, teatru fizic.

Pe ceas (nouă scene, dintre care trei, plus un bonus, au loc într-o singură reprezentație) s-a constituit în jurul unui chestionar cu trei posibilități de răspuns (da/nu/întreabă-mă din nou când voi avea 60 de ani), format din trei întrebări vizând publicul – ”Ai vrea să o iei de la început?”, ”Ai vrea să muncești până la o vârstă înaintată?”, ”Ai vrea ca progresul tehnologic să-ți prelungească viața cât mai mult?”. Spectacolul ilustrează două teorii concurente ale teatrului contemporan: ”totul este regie” și ”teatrul este viață”, reprezentația urmărind prin trei scene aduse în prim-plan stadiile vieții omului (nașterea, trecerea prin viață, moartea), alături de subiecte la ordinea zilei: câte ocazii ar avea un om în timpul vieții să o ia de la capăt și cum diferă acordarea unei noi șanse în funcție de spațiul în care ne-am născut; problema pensionării la o vârstă cât mai mare, una dintre consecințele majore ale fenomenului de îmbătrânire a populației, alături de găsirea unor modalități de integrare activă a populației vârstnice.

Care este limita biologicului atunci când știința contemporană face demersuri înspre atingerea, dacă nu a vieții veșnice, măcar a unei durate de viață cât mai mare, odată ce bolile infecțioase nu mai reprezintă o problemă, ingineria genetică și stimularea pe creier în profunzime iau amploare? Toate acestea sunt prezente în fragmente incitante de interviu, în proiecții naive care iau în calcul schimbările de ordin demografic din Europa, dispariția satului Lindenfeld prin plecarea locuitorilor germani, familiarizarea cu basmul românesc ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” și în scenele propriu-zise. Cu siguranță, mai bătrâni cu 60 de minute, oare tot pe atât mai înțelepți?

Orfanii și căpșunile e un work in progress, construit prin bruscarea trecerilor de la comedie la situații dramatice și suprapuneri de planuri cu actorii, chitară electrică live, teatru documentar despre copiii din România care nu și-au văzut niciodată părinții plecați la muncă în străinătate, cu roluri de compoziție interșanjabile (copil-adult în vârstă), travestiuri, imagini ale violenței, traumei, suferinței, în permanență într-un suspans între zâmbet și crispare, într-un decor minimalist, expunând copii îmbătrâniți de deziluzie, bătrâni evadând în lumea stearpă a lipsei de speranță, prăpastia dintre două generații la limită, în absența populației adulte între 30-45 de ani – posibilul punct de echilibru.

Tărâmul începuturilor frapează prin concept (posibilitatea unui loc unde totul s-ar petrece pentru prima data, defrișat de traumele și amintirile trecutului) și text metaforico-poetic, în același timp documentat: fantasmele trecutului (colaboraționism, vechi idealuri, istoricul sociopolitic al protagonistelor) se întâlnesc într-un colocviu bilingv cu relicvele prezentului (germanca țintuită la pat, îngrijită de slovaca nevoită să câștige bani, departe de locul numit ”acasă”).

Mă tem că acum ne cunoaștem aduce problematica memoriei mai aproape de individual, la nivelul unui cuplu destrămat, care nu se poate rupe până ce el nu reconstruiește povestea declarației de dragoste inițiale, absența unei narațiuni comune, uitarea, fiind și motivul pentru care ea decide să-l părăsească. Pe de o parte, un performance croat cu inserții carnavalești ce pigmentează momentele dramatice cele mai tensionate și reveniri prompte la fluența acțiunii scenice, pe de altă parte, o mostră de teatru fizic german, jucat ca și cum ar fi o piesă clasică montată în stil modern, cu metareferințe teatralo-poetico-filosofice și științifice, în care teatrul cruzimii, angoasa devenită personaj colectiv, ca și nevoia de tandrețe își urlă, cântă printr-o baladă rock la chitară electrică, dispută prin bruscări corporale și izbiri de pereți, câștigă dreptul la ființă. Dacă în primul caz, personajele sunt distinct conturate, în cel de-al doilea personajele secundare însoțesc personajul masculin principal în călătoria dinspre uitare înspre reconstrucție inutilă. Ironia și abordarea unui teatru lejer, în primul caz, lasă loc unui teatru grotesc, sedimentat în istoria teatrului european, de calibru prin coregrafie și tot prin aceasta actual (dansul împerecherii semianimalic între protagoniști dă ritmul unui du-te-vino atotacaparator, dinspre scenă înspre publicul adus pe scenă, pe gradene).

Juxtapunând rolurile de actor și de spectator, transformându-i în actanți, teatrul contemporan devine act, acțiune, activitate. Pe scenă ceva se întâmplă pentru ca auditoriul să aibă o reacție. Îmbinarea dintre artă și teoretizare, cercetarea prin intermediul unui performance dau direcția teatrului contemporan.

 
 

(The Art of Ageing, un proiect European Theatre Convention, 16-19 aprilie 2015, în Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești, secțiunea FDR, 15-22 aprilie 2015, Teatrul Național Timișoara)

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu