Astăzi, teatrul nu mai e nici fast, nici tămăduire și nici armă socială, ci
vehiculul prin care un mesaj actual este reprezentat la confluența dintre
artele spectacolului (film, dans, song, fotografie) și transmis imediat înspre
receptor, primind un feedback la fel de imediat.
Primul festival european care are ca obiect reunirea științei și a
teatrului, The Art of Ageing, a fost
organizat la Timișoara, constituind nucleul FEST-FDR de anul acesta. Cercetarea
științifică are nevoie de teatru ca mijloc activ de problematizare, investigare
și diseminare a rezultatelor obținute prin anchetă, interviu, analiză. Direcția
teatrului contemporan conduce înspre armonizarea dintre teorie și practică,
dintre știință, filosofie și teatru, o estetică e pusă la lucru cu un scop,
deopotrivă educativ, civilizator și cultural. Teatrul actual nu mai e pur
estetic, ci o conlucrare a artelor spectacolului, având la bază o cercetare de
ordin științifico-filosofic, devenind astfel un mijloc viabil de investigație,
punând întrebări și căutând răspunsuri, problematizând, sugerând posibile
răspunsuri.
La nivel teoretic, tematica îmbătrânirii populației (diferită de
îmbătrânirea individuală) este procentual estimată la aproximativ 30% din totalul
populației ca având peste 65 de ani, atins până spre finalul secolului, și
ilustrată prin grafice (vizând rata fertilității, mortalității și migrației), cu
speranța de creștere a vieții până spre 90 de ani, totodată demonstrată prin
analize sociologice în institute de cercetare de profil (Oxford Institute of
Population Ageing). Plecând de aici, teatrul intervine ca mijloc de
investigație a temei în discuție.
Metodele de lucru folosite în conceperea a cinci coproducții, plecând de la
patru texte, scrise special pentru montările din cadrul proiectului sunt
diversificate: interviul folosit pentru teatrul documentar – Pe
ceas. Cu 60 de minute mai bătrân (autor: Ștefan Peca, regia: Malte C.
Lachmann, Teatrul Național Timișoara și Badisches Staatstheater Karlsruhe) și Orfanii și căpșunile (autor:
werkgruppe2, regia: Julia Roesler, Teatrul Național Craiova și Staadstheater
Braunschweig); scrierea unei piese de teatru conținând soluții de scenă,
pornind de la actorii ce urmează să joace, trecând macroistoria prin filtrul
istoriei recente și al amintirilor și traumelor individuale, folosind
experiența personală a actorilor (Tărâmul
începuturilor de Nino Haratischwili, regia: Brit Bartkowiac, Deutsches
Theater Berlin și Teatrul Național Slovac Bratislava); workshop cu actorii pe
tema memoriei (a-ți reaminti, a uita) – condițiile de posibilitate ale [re]construirii
istoriei personale, consecințele asupra istoriei colective (Mă tem că acum ne cunoaștem de Ivor
Martinic, regia: Dominique Schnizer (versiunea de scenă croată), Miriam Horwitz
(versiunea de scenă germană), Gavella City Drama Theatre Zagreb, respectiv
Theater und Orchestra Heidelberg.
Estetica teatrală și
concepțiile regizorale din cele cinci coproducții sunt la fel de diferite ca
opțiunile pentru abordările lingvistice. Prima coproducție româno-germană aduce
în scenă limbile română și germană; cea de-a doua jonglează cu limbile română,
germană și engleză; coproducția germano-slovacă folosește cele două limbi ca
soluții regizorale, chiar textul fiind scris astfel, bilingv, trecutul cu
amintiri și traume fiind adus în scenă în limba de origine a personajului;
producțiile independente sunt unilingve (limbile croată, respectiv germană), în
versiunea germană se strecoară spre final replici în engleză – întâlnirea se
produce înaintea scenei și chiar a elaborării textului, prin workshop cu
echipele de actori.
Estetica teatrală
propriu-zisă înregistrează mostre de teatru european – teatru de investigație
ori documentar, cu miză socioistoriopolitică, performance, teatru fizic.
Pe
ceas
(nouă scene, dintre care trei, plus un bonus, au loc într-o singură
reprezentație) s-a constituit în jurul unui chestionar cu trei posibilități de
răspuns (da/nu/întreabă-mă din nou când voi avea 60 de ani), format din trei
întrebări vizând publicul – ”Ai vrea să o iei de la început?”, ”Ai vrea să
muncești până la o vârstă înaintată?”, ”Ai vrea ca progresul tehnologic să-ți
prelungească viața cât mai mult?”. Spectacolul ilustrează două teorii
concurente ale teatrului contemporan: ”totul este regie” și ”teatrul este
viață”, reprezentația urmărind prin trei scene aduse în prim-plan stadiile
vieții omului (nașterea, trecerea prin viață, moartea), alături de subiecte la
ordinea zilei: câte ocazii ar avea un om în timpul vieții să o ia de la capăt
și cum diferă acordarea unei noi șanse în funcție de spațiul în care ne-am
născut; problema pensionării la o vârstă cât mai mare, una dintre consecințele
majore ale fenomenului de îmbătrânire a populației, alături de găsirea unor
modalități de integrare activă a populației vârstnice.
Care este limita
biologicului atunci când știința contemporană face demersuri înspre atingerea,
dacă nu a vieții veșnice, măcar a unei durate de viață cât mai mare, odată ce
bolile infecțioase nu mai reprezintă o problemă, ingineria genetică și
stimularea pe creier în profunzime iau amploare? Toate acestea sunt prezente în
fragmente incitante de interviu, în proiecții naive care iau în calcul
schimbările de ordin demografic din Europa, dispariția satului Lindenfeld prin
plecarea locuitorilor germani, familiarizarea cu basmul românesc ”Tinerețe fără
bătrânețe și viață fără de moarte” și în scenele propriu-zise. Cu siguranță,
mai bătrâni cu 60 de minute, oare tot pe atât mai înțelepți?
Orfanii
și căpșunile e un work
in progress, construit prin bruscarea trecerilor de la comedie la situații
dramatice și suprapuneri de planuri cu actorii, chitară electrică live, teatru
documentar despre copiii din România care nu și-au văzut niciodată părinții
plecați la muncă în străinătate, cu roluri de compoziție interșanjabile
(copil-adult în vârstă), travestiuri, imagini ale violenței, traumei,
suferinței, în permanență într-un suspans între zâmbet și crispare, într-un
decor minimalist, expunând copii îmbătrâniți de deziluzie, bătrâni evadând în
lumea stearpă a lipsei de speranță, prăpastia dintre două generații la limită,
în absența populației adulte între 30-45 de ani – posibilul punct de echilibru.
Tărâmul
începuturilor frapează prin concept (posibilitatea
unui loc unde totul s-ar petrece pentru prima data, defrișat de traumele și
amintirile trecutului) și text metaforico-poetic, în același timp documentat:
fantasmele trecutului (colaboraționism, vechi idealuri, istoricul sociopolitic
al protagonistelor) se întâlnesc într-un colocviu bilingv cu relicvele
prezentului (germanca țintuită la pat, îngrijită de slovaca nevoită să câștige
bani, departe de locul numit ”acasă”).
Mă
tem că acum ne cunoaștem aduce problematica memoriei mai
aproape de individual, la nivelul unui cuplu destrămat, care nu se poate rupe
până ce el nu reconstruiește povestea declarației de dragoste inițiale, absența
unei narațiuni comune, uitarea, fiind și motivul pentru care ea decide să-l
părăsească. Pe de o parte, un performance croat cu inserții carnavalești ce
pigmentează momentele dramatice cele mai tensionate și reveniri prompte la
fluența acțiunii scenice, pe de altă parte, o mostră de teatru fizic german,
jucat ca și cum ar fi o piesă clasică montată în stil modern, cu metareferințe
teatralo-poetico-filosofice și științifice, în care teatrul cruzimii, angoasa
devenită personaj colectiv, ca și nevoia de tandrețe își urlă, cântă printr-o
baladă rock la chitară electrică, dispută prin bruscări corporale și izbiri de
pereți, câștigă dreptul la ființă. Dacă în primul caz, personajele sunt
distinct conturate, în cel de-al doilea personajele secundare însoțesc
personajul masculin principal în călătoria dinspre uitare înspre reconstrucție
inutilă. Ironia și abordarea unui teatru lejer, în primul caz, lasă loc unui
teatru grotesc, sedimentat în istoria teatrului european, de calibru prin
coregrafie și tot prin aceasta actual (dansul împerecherii semianimalic între
protagoniști dă ritmul unui du-te-vino atotacaparator, dinspre scenă înspre
publicul adus pe scenă, pe gradene).
Juxtapunând rolurile de actor și de spectator, transformându-i în actanți,
teatrul contemporan devine act, acțiune, activitate. Pe scenă ceva se întâmplă
pentru ca auditoriul să aibă o reacție. Îmbinarea dintre artă și teoretizare,
cercetarea prin intermediul unui performance dau direcția teatrului
contemporan.
(The Art of Ageing, un proiect
European Theatre Convention, 16-19 aprilie 2015, în Festivalul European al
Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești, secțiunea FDR,
15-22 aprilie 2015, Teatrul Național Timișoara)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu