Celebrele interpretări ale lui Mircea Eliade la balada ”Monastirea
Argeșului” sunt reunite sub titlul ”Comentarii la legenda Meșterului Manole”. În
schimb, o interpretare la nivel spectacular a aceleiași legende alege să se
numească Ana. Din start, accentul
este pus pe femeia care se sacrifică pentru întemeierea edificiului, iar nu pe creatorul
care își jertfește soția și pruncul nenăscut, zidindu-i de vii.
De la mitul cosmogonic al sacrificării unei ființe primordiale pentru
crearea lumii, la ideea sacrificiului de sine al artistului, suntem ghidați înspre
o idee ceva mai palpabilă – sacrificarea celei mai de preț ființe. Trăim încă într-o
lume guvernată de paradigma potrivit căreia inteligența ar reprezenta apanajul
masculinității, iar sensibilitatea pe cel al feminității. Alături de conceptul
regizoral, prestații exclusiv feminine de excepție răstoarnă această concepție:
o structură psihologică predominant masculină nu înseamnă inteligență sporită,
ci o pragmatică îndreptată înspre împlinirea scopurilor în plan
socioprofesional, indiferent de reușita ori eșecul în plan sentimental.
Nu atât prin concept, cât prin modalitățile de armonizare a teatrului experimental
cu păpuși bunraku, cu teatrul-mișcare, ancorat în teatrul fizic, se afirmă
acest story[telling] cântat ori șoptit în microfoane individuale; un
spectacol coregrafic de figurație cu puppetry,
intens susținut energetic. Salutară este intenția de resuscitare a mitologiei
universale, prezentă și la noi sub forma legendelor fundamentale (Miorița, Mănăstire Argeșului, ambele având la bază trecerea din regnul uman
în [antropo]cosmos), de bun augur ar fi încercarea de a le
face cunoscute publicului profan din afara spațiului carpatodanubianopontic.
Spectacolul Ana nu are personaje.
Asemenea unui cor (remarcabil prin coeziunea scenică și sincronizarea
mișcărilor), actrițele din distribuție întruchipează deopotrivă pe meșterii
zidari și pe soțiile acestora. Această ambiguitate străbate reprezentația, de
la început când acestea apar cu prunci (păpuși din ghips, înfășurate în pânză)
în brațe, reducându-se abia spre final când componentele corului
coregrafico-vocal își aruncă straiele largi, gri, înfășurându-le în formă de
cruce grecească pe suporturi din lemn și dându-le drumul de sus (”zborul în jos”
al meșterilor, care de-acum cunoșteau secretul unei creații durabile –
sacrificarea prin moarte violentă, spre a însufleți construcția).
Din zid, lamentația arhicunoscută a Anei se transformă într-o invocație
plină de amărăciune. În aceasta ar consta ușoara modificare de scenariu, dar și
în unele omisiuni (cum ar fi locul când ceilalți meșteri, mai puțin Manole, își
avertizează femeile să nu vină în ziua fatidică). În rest, în formă populară,
textul baladei este redat în microfoane în stil modern, iar această contradicție
nu devine deranjantă.
Rolul Anei nu conturează un personaj, ci mai degrabă o prezență scenică, un
simbol – femeia în alb (Raluca Bujoreanu), purtată de cor, în cea mai mare
parte o tăcere monumentală, întinzând cristic și celălalt obraz, semnificând
prin mimică discretă și gestică stilizată, pe alocuri un cânt, replicată prin
păpușile din ghips, poziționate pe schele de lemn (decor minimalist, mobil,
funcțional, adecvat). Uneori cromatica e previzibilă (atunci când e vorba de
jertfă se merge pe roșu distinct). Însă veșmintele gri ale corului de actrițe
dobândesc adesea în spectacol o nuanțare bordo prăfuit, din amestecul
portocaliu-albastru. Adesea galbenul, nici rece, nici cald menține atmosfera spectacolului.
Reversul Anei, femeia în negru (Mihaela Gârlea), e un fel de profetesă
antică, vocea care vestește deciziile sumbre. Opoziția dintre cele două
prezențe ar putea evoca lupta dintre bine și rău din basme și legende, în
general. Dar și contrastul dintre lumină și umbră din sufletul omului;
feminitate, fragilitate versus
masculinitate, putere; moartea ca trecere înspre altceva versus moartea ca sfârșit iremediabil. În total, 10 prezențe scenice, nici una
neavând un rol determinat, doar unul sugestiv, dintre care primele două
remarcabile prin expresie, respectiv calități vocale.
Sugestia este însoțită de metafora scenică. Două palme din ghips de
proporții (creatorul) ridică o Ana din ghips, protejând-o în căușul palmelor (secvență
de o delicatețe aparte) și, în același timp, oferind-o drept jertfă (arta
presupune sacrificiu). Mitologic, renunțând ca într-un joc la viața
pământească, Ana însuflețește corpul arhitectonic, care ia locul celui din
carne și sânge. Manole o urmează, Icarul mioritic nu se izbește de pământ, asemenea
celorlalți constructori, ci, la contactul solul, se transformă într-un izvor,
ajungând să împartă același nivel ontologic cu Ana și să-i fie alături în noua
existență. Acest pasaj crucial pentru interpretarea lui Mircea Eliade la legenda
Meșterului Manole este înlocuit în actuala interpretare spectaculară cu motivul
drumului dinspre tărâmul vieții înspre cel al morții, ori poate al reînvierii.
Ieșite din straiele de figurație scenică ori de manipulare de păpuși,
actrițele se poziționează la final cu spatele la public și cu fața la luminile deschise
dinspre fundal, într-un moment extratextual, sugerând încheierea unui ciclu și
reînceperea unuia nou. Omul arhaic își stabilea reperele printr-o corectă
poziționare față de tradiție, prin repetarea gesturilor fundamentale și
participare la arhetipuri, prin ritualuri. Omul modern regăsește lumea
arhetipurilor și a realului în forma mitologiei camuflate; omul postmodern se
pierde în inversarea reperelor anterioare, omul de după postmodernitate, în
absența oricăror coordonate, este surprins într-o mobilitate permanentă,
suplinind ariditatea spirituală. Într-o căutare perpetuă, pe drumuri care nu
duc nicăieri, bătând în ziduri cu clanțe pictate, ”uși” în spatele cărora nu se
află nimic.
(Ana, după balada populară
”Monastirea Argeșului”, varianta culeasă de Vasile Alecsandri, coproducție Compania de Teatru Synchret și
Teatrul Național ”Vasile Alecsandri”, în colaborare cu UAGE, regia și scenariul:
Ciprian Huțanu, distribuția: Raluca Bujoreanu-Huțanu, Mihaela Gârlea, Cezara
Damian, Alexandra Bere, Biatrice Cozmolici, Roxana Nechifor, Alexandra Paftală,
Alice Oșlobanu, Mădălina Romila, Alexandra Elena Botez, coregrafia: Oana Sandu,
light design: Adrian Buliga, premiera: 22 martie 2015, Sala Teatru la Cub)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu