sâmbătă, 23 mai 2015

2 h in 1.5



În 2011, Florin Caracala monta ”O casă de păpuși” de Henrik Ibsen (spectacolul N.O.R.A) la Ateneul Tătărași, încadrându-l realismului psihologic; dacă Flaubert mărturisea despre sine – ”Madame Bovary cest moi”, la fel de bine, ”N.O.R.A sunt eu” era valabil pentru tânărul regizor la început de carieră (atmosfera spectacolului construită la confluența dintre categorii estetice conflictuale și aducând în prim-plan o stare de spirit, a celui ce nu se simte în armonie de vorbă cu sine însuși). Ulterior, Caracala s-a îndreptat înspre performance sau proiecte de teatru experimental, având la bază o componentă sociologică. Am remarcat că spectacolul său de licență din 2011 avea să-i imprime parcursul ulterior, chiar dacă întâlniri cu alte forme de teatru și interschimburi colegiale aveau să se producă între timp. Astăzi, acesta face un teatru documentar nonstandard (ca variantă a realismului), cu vădite implicații psihologice.

În ciuda faptului că și-a contrariat colegii de breaslă prin declarații de genul ”arunc ceva înspre actori, arunc ceva pe scenă (…) și uite că iese”, cu referire la propriul spectacol, cea mai recentă premieră de la Teatru Fix chiar izbutește. În spatele bravadei identific o minte reflexivă, în continuă mișcare, dând sensuri noi la ceea ce a acumulat până în prezent din mediul artistic, ludică, riguroasă fără a fi concluzivă. Uneori actorii mai folosesc câte ceva din roluri anterioare, Ancuța Gutui din Stadiu mediu de degradare, Andreea Spătaru din Ce am ales să uit – lucru ce nu se admite dacă un regizor amprentează suficient sub aspectul sondării în profunzime a actorului, mai ales că modalitatea de lucru a fost aceea a unui workshop în prealabil cu actorii, servind scrierii textului și găsirii soluțiilor regizorale.

E un spectacol susținut prin concept (ultimul telefon) și prin energia actorilor, care reușește prin continuitate. Actorii joacă la foc continuu, iar scenele propriu-zise nu sunt nici măcar cadre filmice, între care să poți percepe acel cut invizibil, dinaintea montării finale. 2 H curge șnur preț de o oră și jumătate. Pentru aceasta, sunt alese trei cazuri realiste de situație-limită (o bancă jefuită, un hotel distrus din cauza unei avalanșe, un avion avariat), explicitate toate la început și gândite în așa fel încât ținuta office a performerilor (de fiecare dată, membrii staffului) să rămână aceeași pe tot parcursul reprezentației. În permanență, cei cinci funcționează în formație, fiecare contribuind cu seriozitate la jocul spectacular.

Subiectul rulează în jurul întrebării: ”Dată fiind iminența morții, pe cine ai suna și ce ai spune?”. Fiecare actor răspunde la această întrebare, doar două intervenții intră în spectacolul propriu-zis. Mai interesează schimbarea identității actorilor din actul II, când fiecare joacă pe altcineva, jonglându-se cu raportul anima-animus (se remarcă Ancuța Gutui, Alex Iurașcu), sesizându-se legătura dintre moarte și sexualitate, cea dintre plăcere și durere, atipic percepută ca disociere (durerea ținând de instinct, plăcerea de social și comportament învățat). Atmosfera scenică e neutră (neoane, actorii plasați sub un reflector unic, ca și cum ni s-ar sugera că reacțiile, gândurile, emoțiile le sunt trecute printr-o lupă, decupate și transformate, în urma filtrării regizorale, în script, ulterior în punere în scenă. Absența decorului se replică în simplitate la nivel tehnic (voce/lanternă din off/sală, un receptor cu minimicrofon atașat care coboară). Foarte inspirat este momentul de band.

Două ecrane servesc pentru a cronometra timpul (două ore sunt alocate fiecărei particularizări a unei nenorociri care vizează cinci personaje, purtând numele reale ale actorilor, interschimbabile în II, cu revenire în III, astfel că se creează senzația că nu mai știi who is who) și pentru a evidenția faptul că fiecare scenă are o minivedetă a monologului, dar, mai ales, pentru a puncta prin subtitluri (scenariul este foarte organizat) implicațiile psihologice ale scenelor (perplexitate; panică; manifestarea instinctului de autoconservare; căutarea unor soluții de ieșire din criză; blamarea celorlalți; acceptare; stare de confesional, mărturisirea celor mai intime gânduri, dorințe, temeri, atunci când știi că mai ai doar câteva ore de trăit; defulare, depășirea inhibițiilor, urmând stării de abandon – renunțarea la prejudecăți, la a te abține să fii ceea ce ești ori de la a face ceea ce dorești, la limitele impuse de societate sau de propria rațiune). Cu cât șansele de supraviețuire scad (100%, bancă, 50%, hotel, 20%, avion), cu atât reacțiile înregistrate devin extreme.

Unele subtitluri sunt ironic alese (”marea unire” și ”munca în echipă”) și unele scene foarte restrânse, numai că diferența dintre acestea este sesizabilă doar pe desfășurător, nu și în unitatea spectaculară. Momente de respiro sau de improvizație dirijată (jocul lipsit de artificialitate al lui Cătălin Mîndru) sunt integrate în fluența generală, fără a știrbi impresia de absență a fragmentarității. Dacă e să analizăm, totuși, legătura dintre cele trei acte, sunetul grav al cronometrului, dansul lejer dintre primele două acte și ridicarea personajului Alex (jucat de Stanca Jabenițan) ar fi de menționat, deși, repet, cursivitatea este ireproșabilă.

Per ansamblu, spectacolul este o mixtură/un mixt de dramă (subiectul ales) și comedie (jocuri de cuvinte și poante istețe), de realism (ca și poantele, cazurile construite sunt inspirate din situații reale, unele destul de actuale) și imaginație (specificările), de ideatic (regizorul își exprimă idei proprii, folosind, pe rând, identitatea performerilor) și imaginar (unele aspecte sunt un rezultat colectiv, obținut prin sondarea subconștientului actorilor), de teatru documentar (aplicare de chestionare) și teatru de regie. În intervalul dintre astăzi (poziția favorizată a regizorului) și deja mâine (accent pe creația colectivă).  

De la 2 h de dezastru la 1.5 de spectacol, rămân 20 de minute de așteptare… a vieții sau a morții. ”În 20 de minute se poate trăi o viață de om”. Mai ales dacă ne-am obișnuit să trăim prin a ne abține în permanență  – ”(…) te abții să mănânci, (…) să trăiești ca să nu îmbătrânești, (…) să fii sensibil/ă (…)”. Odată jocul jucat, iar măștile ridicate, mai rămân întrebări. În fața inevitabilului morții (sau al vieții), se poate un om simți ofensat odată ce purta o mască în timpul interacțiunii cu un interlocutor? Fără a fi pe aceeași lungime de undă, am putea învăța să fim mai toleranți? În ciuda faptului că fiecare ține atât de mult la mărginirea umbrei pe care o poartă după sine, am putea vedea cât de fragili suntem în fața lucrurilor pe care nu le înțelegem (de exemplu, fenomenul morții)?


(2 H [2 ORE], textul și regia: Florin Caracala, distribuția: Ancuța Gutui, Alex Iurașcu, Stanca Jabenițan, Cătălin Mîndru, Andreea Spătaru, styling: Velica Panduru, mapping: Ionuț Daniel Ungureanu, sunet: Gabriel Belcescu, premiera: 28 aprilie 2015, Teatru Fix)
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu