În 2011, Florin Caracala monta ”O casă de păpuși” de
Henrik Ibsen (spectacolul N.O.R.A) la
Ateneul Tătărași, încadrându-l realismului psihologic; dacă Flaubert mărturisea
despre sine – ”Madame Bovary c’est moi”, la fel de bine, ”N.O.R.A sunt eu” era valabil pentru tânărul regizor la început de
carieră (atmosfera spectacolului construită la confluența dintre categorii
estetice conflictuale și aducând în prim-plan o stare de spirit, a celui ce nu
se simte în armonie de vorbă cu sine însuși). Ulterior, Caracala s-a îndreptat
înspre performance sau proiecte de teatru experimental, având la bază o
componentă sociologică. Am remarcat că spectacolul său de licență din 2011 avea
să-i imprime parcursul ulterior, chiar dacă întâlniri cu alte forme de teatru
și interschimburi colegiale aveau să se producă între timp. Astăzi, acesta face
un teatru documentar nonstandard (ca variantă a realismului), cu vădite
implicații psihologice.
În ciuda faptului că și-a contrariat colegii de breaslă
prin declarații de genul ”arunc ceva înspre actori, arunc ceva pe scenă (…) și
uite că iese”, cu referire la propriul spectacol, cea mai recentă premieră de
la Teatru Fix chiar izbutește. În spatele bravadei identific o minte reflexivă,
în continuă mișcare, dând sensuri noi la ceea ce a acumulat până în prezent din
mediul artistic, ludică, riguroasă fără a fi concluzivă. Uneori actorii mai
folosesc câte ceva din roluri anterioare, Ancuța Gutui din Stadiu mediu de degradare, Andreea Spătaru din Ce am ales să uit – lucru ce nu se admite dacă un regizor
amprentează suficient sub aspectul sondării în profunzime a actorului, mai ales
că modalitatea de lucru a fost aceea a unui workshop în prealabil cu actorii,
servind scrierii textului și găsirii soluțiilor regizorale.
E un spectacol susținut prin concept (ultimul telefon) și
prin energia actorilor, care reușește prin continuitate. Actorii joacă la foc
continuu, iar scenele propriu-zise nu sunt nici măcar cadre filmice, între care
să poți percepe acel cut invizibil,
dinaintea montării finale. 2 H curge
șnur preț de o oră și jumătate. Pentru aceasta, sunt alese trei cazuri realiste
de situație-limită (o bancă jefuită, un hotel distrus din cauza unei avalanșe, un
avion avariat), explicitate toate la început și gândite în așa fel încât ținuta
office a performerilor (de fiecare
dată, membrii staffului) să rămână aceeași pe tot parcursul reprezentației. În
permanență, cei cinci funcționează în formație, fiecare contribuind cu
seriozitate la jocul spectacular.
Subiectul rulează în jurul întrebării: ”Dată fiind
iminența morții, pe cine ai suna și ce ai spune?”. Fiecare actor răspunde la
această întrebare, doar două intervenții intră în spectacolul propriu-zis. Mai
interesează schimbarea identității actorilor din actul II, când fiecare joacă
pe altcineva, jonglându-se cu raportul anima-animus (se remarcă Ancuța Gutui,
Alex Iurașcu), sesizându-se legătura dintre moarte și sexualitate, cea dintre
plăcere și durere, atipic percepută ca disociere (durerea ținând de instinct,
plăcerea de social și comportament învățat). Atmosfera scenică e neutră
(neoane, actorii plasați sub un reflector unic, ca și cum ni s-ar sugera că
reacțiile, gândurile, emoțiile le sunt trecute printr-o lupă, decupate și
transformate, în urma filtrării regizorale, în script, ulterior în punere în
scenă. Absența decorului se replică în simplitate la nivel tehnic (voce/lanternă
din off/sală, un receptor cu minimicrofon atașat care coboară). Foarte inspirat
este momentul de band.
Două ecrane servesc pentru a cronometra timpul (două ore
sunt alocate fiecărei particularizări a unei nenorociri care vizează cinci
personaje, purtând numele reale ale actorilor, interschimbabile în II, cu
revenire în III, astfel că se creează senzația că nu mai știi who is who) și pentru a evidenția faptul
că fiecare scenă are o minivedetă a monologului, dar, mai ales, pentru a puncta
prin subtitluri (scenariul este foarte organizat) implicațiile psihologice ale
scenelor (perplexitate; panică; manifestarea instinctului de autoconservare; căutarea
unor soluții de ieșire din criză; blamarea celorlalți; acceptare; stare de
confesional, mărturisirea celor mai intime gânduri, dorințe, temeri, atunci
când știi că mai ai doar câteva ore de trăit; defulare, depășirea inhibițiilor,
urmând stării de abandon – renunțarea la prejudecăți, la a te abține să fii
ceea ce ești ori de la a face ceea ce dorești, la limitele impuse de societate
sau de propria rațiune). Cu cât șansele de supraviețuire scad (100%, bancă,
50%, hotel, 20%, avion), cu atât reacțiile înregistrate devin extreme.
Unele subtitluri sunt ironic alese (”marea unire” și
”munca în echipă”) și unele scene foarte restrânse, numai că diferența dintre
acestea este sesizabilă doar pe desfășurător, nu și în unitatea spectaculară. Momente
de respiro sau de improvizație dirijată (jocul lipsit de artificialitate al lui
Cătălin Mîndru) sunt integrate în fluența generală, fără a știrbi impresia de
absență a fragmentarității. Dacă e să analizăm, totuși, legătura dintre cele
trei acte, sunetul grav al cronometrului, dansul lejer dintre primele două acte
și ridicarea personajului Alex (jucat de Stanca Jabenițan) ar fi de menționat,
deși, repet, cursivitatea este ireproșabilă.
Per ansamblu, spectacolul este o mixtură/un mixt de dramă
(subiectul ales) și comedie (jocuri de cuvinte și poante istețe), de realism
(ca și poantele, cazurile construite sunt inspirate din situații reale, unele
destul de actuale) și imaginație (specificările), de ideatic (regizorul își exprimă
idei proprii, folosind, pe rând, identitatea performerilor) și imaginar (unele
aspecte sunt un rezultat colectiv, obținut prin sondarea subconștientului actorilor),
de teatru documentar (aplicare de chestionare) și teatru de regie. În
intervalul dintre astăzi (poziția favorizată a regizorului) și deja mâine
(accent pe creația colectivă).
De la 2 h de dezastru la 1.5 de spectacol, rămân 20 de
minute de așteptare… a vieții sau a
morții. ”În 20 de minute se poate trăi o viață de om”. Mai ales dacă ne-am
obișnuit să trăim prin a ne abține în permanență – ”(…) te abții să
mănânci, (…) să trăiești ca să nu îmbătrânești, (…) să fii sensibil/ă (…)”. Odată
jocul jucat, iar măștile ridicate, mai rămân întrebări. În fața inevitabilului morții
(sau al vieții), se poate un om simți ofensat odată ce purta o mască în timpul
interacțiunii cu un interlocutor? Fără a fi pe aceeași lungime de undă, am
putea învăța să fim mai toleranți? În ciuda faptului că fiecare ține atât de
mult la mărginirea umbrei pe care o poartă după sine, am putea vedea cât de
fragili suntem în fața lucrurilor pe care nu le înțelegem (de exemplu,
fenomenul morții)?
(2 H [2 ORE], textul și regia: Florin Caracala, distribuția: Ancuța
Gutui, Alex Iurașcu, Stanca Jabenițan, Cătălin Mîndru, Andreea Spătaru, styling:
Velica Panduru, mapping: Ionuț Daniel Ungureanu, sunet: Gabriel Belcescu, premiera:
28 aprilie 2015, Teatru Fix)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu