Publicul ieșean numără spectatori de teatru de repertoriu, intelectuali, elevi/studenți
sau absolvenți educabili, un public conservator, iar din repertoriul unui
teatru național nu poate lipsi un vodevil. E drept că acum două stagiuni (2012-2013)
s-a mai montat Pălăria florentină de
Eugène Labiche, numai că, în ciuda unor asemănări de ordin
regizoral (Hadji-Culea lăsându-se ușor influențat de Purcărete), acum se
lucrează altfel cu actorul (scoțându-l în evidență individual sau în grupuri
mici, iar nu în cohorte), chiar dacă e vizibilă și libertatea lăsată
acestuia/acesteia de a explora și a da din roluri anterioare sau din modul în
care reușește să construiască independent.
Georges Feydeau e mai interesant ca autor imaginativ de spectacol prin
didascalii și indicații de scenă decât Labiche, intervenția regizorală fiind
incontestabilă în fluența pe care o dobândește mizanscena (în acord cu
rapiditatea succesiunii quiproquo-urilor în piesă). În cazul lui Silviu Purcărete
au fost necesare eforturi mai mari pentru actualizare, existența unui concept
regizoral funcțional, însă, mi-a scăpat cu desăvârșire. Acum, decorul se
schimbă între cele trei acte cu o rapiditate demnă de secolul XXI, secolul
punerii în scenă, actorii sunt prezenți printre modulele în mișcare, mașiniștii
în negru, însemnați prin inițialele recognoscibile (TNI) sunt la vedere,
modalitate a teatrului postmodern. În rest, se rămâne undeva între clasic
(costumele) și modern (valorificarea cu succes a absurdului).
Dincolo de ceea ce oricine poate identifica (o comedie de situații, dar și
de limbaj), conceptul regizoral are în vedere ideea (ce nu-i e străină nici lui
Feydeau) că omul nu-i decât o marionetă (și aici se poate jongla, în funcție de
epocă – a destinului, a societății, a prejudecăților, a celorlalți, a
responsabilităților, a amanților ori a triunghiurilor amoroase etc.). Explicitarea
conceptului regizoral se face abia la final, prin folosirea păpușăriei umane (human puppetry). Până atunci,
spectatorul este țintuit în convenția teatrală clasică, îmbucurătoare pentru un
anumit tip de public, realmente o colivie pentru un altul.
Din toată distribuția, de altfel foarte generoasă în roluri, Horia
Veriveș/Bouzin construiește în cea mai mare măsură paratextual. Până la
momentul în care personajul revine pentru o umbrelă uitată, acesta mânuise deja
cu dezinvoltură umbrela, căutându-i un loc potrivit pentru a putea fi uitată,
despicând firul vodevilului în patru, de un comic savuros: a uita sau a nu uita
umbrela; am uitat să uit umbrela; dacă (nu) îmi amintesc să uit umbrela etc. De
altfel, tot el este cel care anunță la final ideea postmodernă a morții
autorului, tot în cheie comică: vânat de poliție, se avântă prin intervalul dintre
balustradele de la casa scării, rostind tendențios: ”Posteritatea mă va
răzbuna”.
Călin Chirilă (generalul spaniol, Irrigua) e responsabil aproape total de
comicul de limbaj din spectacol, cu mențiunea că în cea mai mare parte acesta
derivă din text. Un actor care are nevoie de susținere regizorală pentru
reușita actoricească, Călin Chirilă s-a bucurat în ultimul timp de cele mai
ieșite din tipare roluri pe scena TNI, fie că ceea ce am expus drept condiție a
fost îndeplinit, fie că nu. Ceea ce l-a condus mai departe, înspre îmbinarea rigorii
construcției cu riscul improvizației și al comunicării directe cu publicul. Din
păcate, rolul de compoziție realizat de Andrei Sava/Antonio, aici un fel de
aghiotant al generalului, în serviciul și la ordinele acestuia, este secund și
nu îi permite să se manifeste mai mult, însă atât cât este, e un foarte reușit
contre-emploi; de obicei, distribuit în roluri de sensibilitate și finețe, acum
Andrei Sava devine marionetă de gradul al doilea, marioneta unei alte marionete
a dragostei, hidos (se sugerează un ochi lipsă, menținându-l mereu închis) și limitat
prin servitute și comportament milităros. Un nou din păcate, Ada Lupu/Viviane,
deși adorabilă, se bazează prea mult pe gestică și se face prea puțin
auzită/vizibilă ca voce/prezență scenică.
Ionuț Cornilă/Fernand și Pușa Darie/Baroana descind din Pălăria florentină, însă nu aș putea
afirma că joacă la fel. Un actor implicat în rolurile cu care se întâlnește,
Ionuț Cornilă ar fi putut să joace acum și la polul opus (maximum de detașare,
ironie și cinism), însă păstrează acestea din urmă în doze mici, pentru a fi
presărate ici-colo, preferând să trăiască rolul într-o manieră care îl
caracterizează și nu poate deveni un reproș. Pușa Darie e foarte reținută, cred
că a atins deja stadiul când un artist nu mai are nevoie de efort pentru a se
evidenția. Un stadiu care nu ține de vârstă și nici măcar de experiență de rol,
cât de talent. Foarte rezervat îl regăsesc și pe Emil Coșeru/Firmin.
În majoritate, actorii trupei ieșene joacă de multe ori previzibil. Cu
stupoare am observat că nu prea le ies cântările. Or, în secolul XXI, cu sau
fără vodevil, fără song (nu mai zic, dans și imagine scenică, ultima nu
neapărat prin proiecție) cam nu prea ai ce face în teatru. Foarte uzitată este
tehnica aparteului (plecând de la text), explicând pe viu un termen de
dicționar teatral absolvenților de studii de actorie sau regie.
Deși în această commedia dell’arte cu roluri foarte mult tușate (Haruna Condurache/Lucette,
Petronela Grigorescu/Marceline, Irina Răduțu Codreanu/Nini etc.) și accente de
comedie absurdă, ai uneori senzația că fiecare vorbește (artistic) pe limba lui,
iar alteori că scopul e de a aduce actorii în prim-plan, în armonie pe scena
ieșeană, spectacolul își află în cele din urmă o voce proprie, dictată de
conceptul amintit (teatru de marionete în teatru) și de publicul-țintă
menționat la început. În plus, consider că e nevoie de lecții teatrale fără
pretenții, de texte clasice bine montate, fără alte veleități.
(Colivia/Un fil à la patte
de Georges Feydeau, traducerea: Gabriel Avram, regia: Cristian Hadji-Culea,
distribuția: Haruna Condurache, Petronela Grigorescu, Pușa Darie, Ada Lupu,
Irina Răduțu Codreanu, Catinca Tudose, Brândușa Aciobăniței, Delu Lucaci, Ionuț
Cornilă, Călin Chirilă, Daniel Busuioc, Constantin Pușcașu, Horia Veriveș, Gelu
Zaharia, Emil Coșeru, Andrei Sava, Constantin Avădanei, Sorin Cimbru, Radu
Homiceanu, decor: Ștefan Caragiu, costume: Rodica Arghir, premiera națională:
23 aprilie 2015, Sala Mare, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu