Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei
Românești, la a XX-a ediție anul acesta, supune atenției în cadrul secțiunii
FEST (7-13 iunie) un spectacol despre care aș putea spune că e un pasaj necesar
în procesul de europenizare parcurs de-a lungul modulului, deoarece adresează o
problemă deja dramatică – românitatea. Ce înseamnă să fii român în cadrul lui a
fi european, dacă/în ce măsură primul atribut îl împiedică pe cel de-al doilea,
cât de actuală poate deveni discuția dintre doi țărani români, acum când ne
considerăm europeni, deși prea multe, pentru prea mulți dintre români, nu prea
s-au schimbat din anii ’60-’70, de la Moromeții încoace.
Din motive statistice bine întemeiate (populația României a rămas preponderent
rurală), Alexandru Dabija își permite să ironizeze, și pe bună dreptate, modul
de viață kitsch învălmășind tehnica europeană și obiceiurile, mentalitatea,
traiul de zi cu zi autohtone. Undele radio sunt un fenomen de necuprins,
înfricoșător și aducător de delir. În legătură cu acesta din urmă intervine
Dabija cel mai mult regizoral, inserând un moment de light design, când
personajul principal are revelația de bază: se simte singur. Gardul, ca loc
unde schimbările de dispoziție ori conștientizarea unei stări se petrec, ajunge
emblematic, într-un mod imprecis și zeflemitor.
Ilie Moromete e și neaoș, dar și dramatic (nu mai puțin grav în trăiri
decât ar putea fi un ”lup de stepă” sau unul … ”siberian”), iar Cocoșilă – îți
dă fiori prin dualitatea creată (țăran cu fasoane mimetice de domn). Cu
lejeritate, spectacolul de 75 de minute e construit ca un joc în care intervin,
însă, motive regizorale recognoscibile pentru stilul dabijean: lada, taifasuri,
bodogăneli, vizionarisme, parastasuri. În fond, e și aceasta tot un fel de poveste,
stabilind o continuitate cu cele deja transformate în act scenic de Dabija. De
această dată – o poveste adevărată despre drama omului când îi pleacă feciorii
în lume, despre o pomană necuvenită (dar nu pe nepusă masă) pentru un salcâm
tăiat – cu pâine, fasole și ceapă, de parcă ar fi binefacerea vreunei primării
de ziua națională.
Decorul este minimalist (o simetrie reușită în semiobscuritate, două
siluete de iele – ulterior, la vedere,
două pălării, două jachete de lână, două căni și doi pari despuiați străjuind o
masă lungă, pe care Cocoșilă se întinde în poziția mortului, privind în sine și
descoperind ceea ce ochilor nu li se arată), iar de la început se stă la
taclale despre prostie, prostia omenească, prostia cea dintâi ori cea de pe
urmă a românului, cel cu drobul de sare. Conectarea la folclor ori la poveștile
lui Ion Creangă se face atât la nivelul acestei dramatizări, cât și al
romanului de unde se pleacă, legătura regizorului cu ceea ce l-a mai interesat
de nenumărate ori fiind indiscutabilă. Abia după palavrele șăgalnice, pe taburete
tradiționale de lemn, după ”revelația” lui Ilie și depășind momentul
parastasului, ajungem în punctul culminant.
Mă refer la scena de teatru în teatru, când George Mihăiță îi joacă pe
ceilalți membri ai familiei lui Ilie (Nilă, Paraschiv, soția de-a doua, Catrina
etc.), iar Marcel Iureș, scoțând dintr-o desagă aflată în ladă o mulțime de
fotografii pentru monumente funerare, pe farfurii ceramice, poziționându-le în
locul unde altădată se afla familia, se încarcă de energia care îl
caracterizează atunci când joacă dramatic. Conflictul nu este atât unul
familial, cât simbolic: intră în joc ideea de temporalitate în forma desprinderii
de tradiție, de sacralitatea de care beneficiază omul al cărui ritm existențial
este unul arhaic, rupt de evenimentele istorice; odată ”aruncat” în timpul
profan, acest tip de om este profund debusolat existențial. În acest moment, mediul
rural românesc își mai dezvăluie un sens, asupra căruia nu putem interveni
batjocoritor. Înainte de a fi europeni, ar trebui să ne conștientizăm
românitatea, fondul folcloric și mitologic din care ne vin și ”pâinea” și
”vinul”. Și încă ceva: îndârjindu-ne peste măsură să nu mai fim români, riscăm
să ne pierdem umanitatea. Ironia dramaturgului și, implicit, a regizorului nu
vizează neapărat românitatea, ci populismul.
Odată cu înaintarea pe adâncime înspre conflict, decorul minimalist se
complică, deopotrivă cu nuanțările de joc. De coada cănilor din care se bea
atârnă câte o batistă albă, dopul sticlei de rachiu e de cocean, pălăriile
negre sunt încercate pe cap, doar una dintre jachetele de lână – îmbrăcată,
cealaltă servind drept pernă (asigurându-ne că nu Cocoșilă e mortul, ci
lucrurile se petrec la un nivel simbolic). George Mihăiță e de o tehnicitate
actoricească admirabilă: genialitatea gesturilor pe care le face cu mâinile, cu
degetele (chiar și atunci când ține pumnii strânși), subtile și ingenioase, de
o precizie de invidiat, nemaiavând nevoie de conștientizare, intrate în uzura
rolului, cum s-ar zice. Apoi genialitatea cu care acest actor comic poate să
joace dramă, discret, dar cu opriri, tăceri, care ți se întipăresc în memorie,
precum fotografiile.
Din duetul scenic al celor doi, Marcel Iureș se evidențiază odată cu
răbufnirea principală, devine de nestăvilit, într-un atac nemilos asupra
propriului trecut, asupra amintirilor și a situației lui Ilie. Cu un gest
emoționant, partenerul de discuție/scenic îl oprește. Și mai există un asemenea
moment în spectacol, când cei doi se ating succesiv, ca și cum ar schimba mai
mult decât cuvinte, ca și cum cel mai puternic se oferă să preia din trauma
celui mai slab, iar cel mai echilibrat să-și iasă din țâțâni pentru celălalt. Marcel
Iureș e un fals absent prin prezență (pentru că, deși conflictul nu izbucnise,
mocnea în el), George Mihăiță e prezent prin absența mimată (joacă dual și
realizează treceri subliniate sau bruște); cei doi se completează și împletesc
funia aceleiași drame umane. Drama solitudinii și cea de a fi ființă muritoare.
Pentru că înainte de a fi români (apoi europeni) suntem oameni, suntem iremediabil
singuri cu propria moarte și știm că vom muri.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2015/06/romanitatea-pasaj-in-europenizare.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu