De curând, s-a montat Steaua fără
nume de Mihail Sebastian, în premieră, la Ateneul Tătărași. Când i-am atras
atenția tânărului care vine cu provocarea, Andrei Ciobanu, că are concurență
serioasă în țară (Vlad Massaci, Teatrul de Comedie din București, Erwin
Șimșensohn, Teatrul Național Tîrgu-Mureș), regizori cu palmares, respectiv nominalizați
la UNITER în secțiunea debut, cel dintâi mi-a răspuns cu nonșalanță, în același
timp pe tonul mucalit al moldoveanului neaoș: ”Steaua… lor e Steaua… lor,
Steaua… mea e Steaua… mea”. Într-adevăr, e nici mai mult nici mai puțin decât
Steaua… lui Andrei Ciobanu, pe scena Ateneului; poate că nu întâmplător anul
acesta toți acești oameni, până la urmă, s-au îndreptat asupra textului lui
Mihail Sebastian, care e o reînnoită surpriză, în orice formă și sub umbrela
oricărui concept regizoral, mai clasic ori mai modern, pur reflexiv sau metaforizant ș.a.m.d.
Montarea este clasică în general, dar modernă prin light design,
interesantă prin concept, arhaică prin atmosfera scenografică, poznașă prin
modul în care sunt creionate unele personaje (în special, domnișoara Cucu). Sala
Ateneului este transformată în teritoriul CFR-ului, în același timp gară, dar
și tren (Mona/Cezara Fantu ia loc la un moment dat chiar lângă mine, acolo unde scrie
”rezervat”), iar șeful de gară dă directive, discută ori comentează de la
balcon, din ”biroul” său, situat chiar lângă ”cassa de bilete”. Aspectul de
spectacol cu decor improvizat (porțiuni de material cu inscripția CFR împresoară
sala, spațiul șefului de gară și „cassa de bilete” sunt marcate prin afișe
inscripționate cu markerul) provine din experiența de regizor de spectacol de
bar pe care o are Andrei Ciobanu și cred că apare destul de exotică publicului conformist
de la Ateneu.
Când acțiunea scenică se mută din sală pe scena propriu-zisă, spectacolul
este unul destul de clasic, cu light design captivant, ceva mai alert în jocul
actorilor decât o montare consacrată. Cred că light designul acestui spectacol
merită desfășurat, alături de câteva mențiuni trimițând la scenografie, după
cum urmează: apariția Monei (din actul I) e realizată prin aprinderea unui
reflector albastru jos, asociind-o deja ”stelei fără nume”; asocierile dintre
mov și galben, culori complementare, proiectarea stelelor punctiforme (din actul
II) caută să imprime o stare emoțională, comunicând melancolii, nostalgii,
romantismul, prezente ca într-un vis; folosirea culorii portocalii în actul III
constituie fondul interpretării exagerat comice pe care Andrei Ciobanu o
propune multor situații din piesă, complementarizând albastrul inițial (speranță,
vis, dragoste ideală), topit în albul garnisit cu argintiu din rochia
Monei/Cezara Fantu. Finalul spectacolului este semiobscuritate, marcat de
apariția fantomatică a ”stelei fără nume” (simbolistica ”nunții în cer”).
Deși vine cu anumite accente în privința construirii personajelor și
revalorificării intens comice a situațiilor cu personaje, în mare parte Andrei
Ciobanu respectă textul lui Sebastian, inclusiv didascaliile. Într-un orășel de
provincie, în care ceasul gării a stat, dar în care există, totuși, o gară
(posibilitatea apariției unei necunoscute sau șansa de a părăsi locul dintr-o
margine de lume), timpul se măsoară în funcție de trecerea trenurilor. Gara
devine simbol și punct de reper pentru oamenii locului, așa cum cerul devine
propriul punct de referință al profesorului Miroiu (în același timp, cartea de
astronomie, descoperirea unei noi stele pe cer, imposibil de văzut cu ochiul
liber și inaccesibilă, deoarece ”stelele nu se abat niciodată din drumul lor”).
În ”nebunia” ei, Mona e cât pe ce să renunțe la lumea glamour din care vine, pentru ”un pat, întuneric și tu”, numai că este readusă de amantul
ei bogat, Grig, la realitate, steaua descoperită de profesorul de astronomie
ajungând/putând să poarte un nume, numele ei. Iubirea este ucisă din fașă,
pentru ca steaua de necuprins să poată exista nominal.
În ciuda renunțării la personaje, scene, elemente de discurs din piesă,
spectacolul durează două ore fără pauză, ceea ce nu e puțin pentru un spectator
de teatru modern, din ce în ce mai nerăbdător în scaun. De aceea, Andrei
Ciobanu pigmentează în stilu-i caracteristic prin construirea unor roluri de compoziție.
De la pălăria cu voaletă și până la fundițele de la pantofi, de la jocurile cu
mâinile, exersate prin observarea bunicii ei și prin analiza gesticii folosite
de Tamara Buciuceanu-Botez (în această ordine, după propriile mărturisiri ale
actriței), până la nerăbdarea de a evolua pe scândură, de la mascarea
feminității la un unic acces de feminitate, mărturisindu-și reveric emoțiile
bine ascunse, rolul Domnișoara Cucu e o compoziție plină de haz, iar Ana Hegyi
debordează de energie și dispoziție pozitivă, încât devine de nestăpânit
regizoral. Totuși, sunt vizibile colaborările ei anterioare cu Andrei Ciobanu.
Într-un mod similar, ludic și ștrengăresc, este construit personajul Udrea
(Cristian Gheorghiu). Dragoș Stan e asistentul comic al șefului de gară și cam
atât.
Actorii care provin de la Teatrul ”Luceafărul” au un mod aparte de a capta
atenția prin năzdrăvănii actoricești și comedie (uneori o mină fixă e de-ajuns,
ca-n cazul lui Ionuț Gînju). Tot într-un rol de compoziție, apare Alexandra
Gîtlan (Eleva), valorificându-și potențialul ludic, pe care până acum nici un
regizor nu i l-a mai considerat.
La polul opus, actorul băcăuan Bogdan Matei joacă echilibrat, cu tact,
conturându-și personajul principal, deopotrivă lucid și visător, om de știință,
îndrăgostit iremediabil, pentru prima dată. În rol principal, Cezara Fantu,
deși extrem de feminină, o provocare, comparativ cu rolurile din spectacolele
altor regizori cu care a lucrat (Radu Ghilaș, Octavian Jighirgiu), este prea
crispată, în special la început (prima scenă din gară, ușor tușată per
ansamblu); pe parcurs își mai revine din starea care emană disconfort,
rigiditate, și pe care nu mi-o explic – am văzut-o jucând extrem de relaxat și expresiv
(iar nu încordată ca un arc), iar acum mă întreb dacă să fi fost apropierea de
public de la început (spre jumătatea spectacolului, s-a mai destins),
accentuarea situației în care se găsea dinspre interpretarea regizorală, sau
altceva. Genovel Alexa (Grig) face un rol corect, care nu cere consemnări
speciale.
(Steaua fără nume de Mihail
Sebastian, direcția de scenă: Andrei Ciobanu, distribuția: Cezara Fantu/Mona,
Bogdan Matei/Marin Miroiu, Cristian Gheorghiu/Udrea, Ana Hegyi/Domnișoara Cucu,
Genovel Alexa/Grig, Ionuț Gînju/Șeful de gară, Dragoș Stan/Ichim, Alexandra
Gîtlan/Eleva, scenografia: Cătălin Târziu, light design: Lucian Țurcanu,
premiera: 9 mai 2015, Ateneul Tătărași)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu