Poemul în proză al lui Venedikt Erofeev, de la care
pleacă montarea de față, este cunoscut sub următoarele titluri: Moscow-Petushki, Moscow to the End of the Line, Moscow
Stations, Moscow Circles. E vorba
de o călătorie cu final tragic, pe parcursul căreia ajungem să aflăm mai multe
lucruri despre credințele lui Erofeev, al cărui alter-ego e Venya/Venichka,
protagonistul. Mai întâi, Erofeev consideră că trupul este dublat de suflet,
mai existând și un al treilea nivel spiritual sau mistic. În mod neobișnuit,
narațiunea este populată de figuri supraceleste, în special îngeri, dar și
demoni. Apoi, destinația înspre care se îndreaptă personajul mahmur, Petushki,
este descrisă ca un loc paradiziac, unde păsările cântă fără contenire, iar
iasomia e mereu înflorită. Ceea ce are în vedere autorul rus în acest ”poem în
proză pseudoautobiografic postmodern” e, poate, o ratare autoironică a
mântuirii.
Spectacolul e o mostră de teatru contemporan de calitate,
pentru care primordială nu mai e înțelegerea și transmiterea unui sens sau
comunicarea unui mesaj, ci etalarea spectaculară. Spectatorii intră pe lectura
unor pasaje care urmăresc motivul liniei ferate în literatura rusă, și nu
puține sunt locurile în care intervine această temă. În același timp, pasajele literare
sunt proiectate pe un ecran, cu videoproiectorul folosit la vedere. În
spectacol, intervin momente de interacțiune cu publicul, când sticla de votcă
este trecută spectatorilor pentru a degusta băutura, votca fiind poate singurul
mesager al montării. Muzica e un alt element care nu poate lipsi dintr-o
montare actuală: melodii tradiționale rusești (”Kalinka”) sunt intonate de o
voce strecurată în sală, în primul rând; ”All the things she said” surprinde
atât vocal, cât și interpretată de Daniel Sträßer la micuța mandolină.
Scenele reprezintă o înșiruire a traseelor parcurse din gara
Kursk și până la Petushki, o călătorie cu final tragic și care nu își atinge
destinația utopică. Introducerea unui al doilea personaj pentru vocile din
scenariu (îngeri, demoni, sfinx, pasageri, șef de tren etc.) umple scena de
întâmplări fără nici o semnificație anume. Cum ar fi inducerea sughițului
datorat băuturii și, odată obținut an
sich, studierea sa matematică, a unei periodicități oarecare potrivit
căreia acesta s-ar produce. Pentru a răspunde unei întrebări de ordin
filosofic: ”Care este originea sughițului?”. În măsura în care orice formulă și
orice grafic devin inutile în fața fenomenului de o maximă arbitrarietate a
sughițului, neputința omului în fața necunoscutului e inevitabil recunoscută. Problemele
filosofice sunt reduse la fleacuri. Originea unui lucru trimite, potrivit lui
Heidegger, la esența sa. Originea sughițului, căutând proveniența esenței
sughițului, e o chestiune care arată cât de insipide sunt problemele
considerate adânci, atunci când altele, mai urgente, se interpun. Fericirea
personală, (in)succesul social-democrației, a pierde ocazia mântuirii.
O treaptă mai jos, întâlnirea cu ceilalți pasageri (păpușărie,
bufonerie, parodie) etalează calitățile artistice ale actorilor. Un bun prilej
pentru e reintroduce tema băuturii. Sunt citate nume celebre și zicerile lor
despre băutură. Înainte de a muri, Cehov a cerut să i se toarne niște șampanie;
Schiller nu putea să scrie fără să bea șampanie; Gogol cerea mereu un pocal roz
la masă. Numai Goethe refuza să bea, ceea ce stârnește discuții privind
defularea stărilor sale interioare prin intermediul personajelor create. Cei
doi actori întruchipează toate celelalte personaje care intervin în discurs; pe
rând, chiar trecând cu rapiditate de la un personaj la altul, Jasna Fritzi
Bauer este și bărbatul cu mustață și cei doi Mitrich, nepotul imbecil și
bunicul, prințesa, sfinxul, controlorul. Nimeni nu călătorește cu bilet la
Petushki, ci plătind șefului de tren tariful de un gram de votcă pe kilometru.
Spectatorul este surprins de procedee ingenioase: zăpada
artificială, ecranul multifuncțional, proiecțiile, atunci când discursul devine
de prisos; de soluții regizorale inedite: grătarul pe care diavolul pârlește
crenvuști din borcan, statueta catolică, cojocelul pe interiorul căruia se
proiectează în detaliu tipurile de votcă cumpărate pentru drum. Oamenii beau în
trenul dinspre Moscova spre Petushki din cauza unui vid interior, datorat insuficienței
vieții într-o țară a secretomaniei și sărăciei. Din cauza ideilor subversive,
inflamatorii, textul lui Erofeev din 1969-1970 a fost interzis în fosta Uniune
Sovietică, mult timp după scrierea sa. Pe de o parte, montarea de față respectă
textul, completându-l prin procedee artistice adecvate, menținând atmosfera
prin costume și song, pe de altă
parte, detașându-se prin decor și unele mijloace de punere în scenă.
Se iese din spectacol în același mod în care s-a intrat,
prin proiecție de text – nereușind să rezolve enigmele sfinxului, protagonistul
e condamnat. Despre moartea bărbatului aflăm din textul proiectat pe ecranul
inițial. Acesta nu va atinge niciodată Petushki, pământul făgăduinței. E o
metaforă a renunțării, a demnității călcate în picioare, a orgoliului umilit,
sentimente resimțite de autor.
(Die Reise nach Petuschki/Moscow-Petushki/Moscova mahmură de Venedikt Erofeev, regia: Felicitas Braun, decor:
Sonja Böhm, costume: Aleksandra Kica, distribuția: Jasna Fritzi Bauer, Daniel
Sträßer, Burgtheater Wien, spectacol-eveniment în cadrul FITS 2015)
Dana Tabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu