Rescriind scenariul tragediei clasice din perspectiva unor posibile
interpretări psihanalitice, actualizând astfel motivațiile, totuși păstrând formula
dialogică antică a trimetrului iambic, echipa formată din dramaturg și regizor (Benedek
Zsolt- Bocsárdi Lászlό) propune o versiune contemporană a tragediei Electra de Euripide. Astfel,
dificultățile survin din două direcții: dubla traducere a textului (elaborat în
limba maghiară, tradus spre a fi pus în scenă în limba germană, supratitrat în
limba română) și exigența acordului dintre textul scris în manieră clasică și restul
elementelor constructului spectacular. Prin acestea din urmă – decor, costume,
stil de joc al actorilor, mișcare scenică, coloană sonoră –, spectacolul devine
o mostră de teatru european actual.
Realitatea și faptele personajelor sunt trecute mai întâi prin filtrul
tragediei antice grecești și mai apoi prin cel al psihanalizei moderne. Din
conceptul antic de destin dramaturgul preia subiectul blestemului, aducându-l
mai aproape de ideea de inconștient colectiv: zeii anticilor nu sunt altceva
decât arhetipurile din structura inconștientului colectiv. Dacă unul dintre
acești zei este deranjat în principiul pe care îl reprezintă, își va cere tributul
nu doar de la erou (inconștientul personal), ci de la o întreagă seminție
(inconștientul colectiv). Acest tribut este numit de Benedek Zsolt blestem și e
considerat a fi, în pofida lui Aristotel, ”sufletul tragediei”. În scenariul de
față Agamemnon are aceeași soartă cu tatăl și bunicul său (Atreus, Pelops),
deoarece reprezintă principiul masculin (autoritate, raționalitate), indiferent
față de principiul feminin (iraționalitate, caracter matern).
Motivul pentru care Agamemnon (urmând exemplul predecesorilor săi) își
ucide fiica (pe Ifigenia) e unul politic, complet diferit de cel pentru care
soția sa, Clitemnestra, îl va ucide pe el (gelozia pe amanta lui, Casandra). De
aici, hotărârea Electrei de a-și răzbuna tatăl ajunge perfect interpretabilă:
complexul Electra (opus complexului Oedip) denumește în psihanaliză atașamentul
față de tată și rivalitatea cu mama; când identificarea fiicei cu mama nu e
posibilă (caz în care complexul ar dispărea), pot surveni nevroze. În montarea
lui Bocsárdi Lászlό, Electra/Isa Berger, manifestând repulsie față de mamă,
apare într-o stare obsesivo-compulsivă, lipind cu meticulozitate scotch în
colțul din dreapta al peretelui de fundal de sus, de parcă ar vrea să
desăvârșească opera destinului familiei ei. Alteori, împietrește în anumite
posturi corporale pe canapeaua roșie din centrul părții superioare a scenei.
Momente întregi se termină cu aceste poziții fixe și după blackout-uri de câteva secunde se revine în exact același mod.
Reîntors din exil, fratele ei, Oreste/Harald Weisz, nu are nici pe departe
înverșunarea ei de a-i omorî pe vinovați (Clitemnestra, Egist). Ba chiar se
arată șovăitor, în special atunci când vine vorba de a-și ucide mama. De aceea,
Electra și Oreste sunt zugrăviți identic: tunsoare punk, capul pe jumătate ras
sau codițe afro, blugi, geci aurii cu glugă și un skull stilizat pe spate. Ei sunt asemănători până și prin
perseverența de a-și răzbuna tatăl, omorându-l pe actualul soț al Clitemnestrei;
numai decizia de a o ucide pe cea din urmă e una extrem de greu de luat pentru
Oreste. Trupurile celor doi vinovați de moartea lui Agamemnon ajung, pe rând,
pe o targă în fața scenei. Apariția inițială de divă de cinema a Clitemnestrei/Ida
Jarcsek-Gaza (plină de sine, costumată strident) este urmată de reapariția finală,
grotescă prin poșeta atârnată de un picior și absența unui pantof. Moșneagul repune
în ordine peisajul mortuar final, în timp ce copiii privesc scena cu dezgust,
de sus, fumând.
Personajul Moșneagul/Konstantik Keidel, pe platforme enorme, vopsit în alb
pe față și bust, cu ochii injectați, purtând ba un pantalon larg, ba o fustă
lungă, în alb și negru, la limita dintre masculin și feminin, e deopotrivă
proroc și povestitor, semnificând conținutul refulat în inconștient care revine
sub forme disimulate în conștient, însăși legătura dintre conștient și
inconștient, subconștientul, simbolul legăturii dintre lumi. Chiar de la
început el vine pe targa morții dinspre lumea cealaltă, aducând cu sine demonii
trecutului și prevestind viitorul. Asistă morții aduși pe targă (Egist de către
Oreste, Clitemnestra de el însuși) în egală măsură ca și pe cei vii (o ajută pe
Electra să îl recunoască pe Oreste). Zeitate apolinico-dionisoacă, scoțând
tenebrele și vâscozitățile sufletului omenesc la lumină, Moșneagul e un
personaj arhetipal, inedit, indispensabil.
Decorul se împarte în două: sus, reflectorizat în roșu intens, cu un perete
de fundal acoperit de scotch (blestemul mai multor generații) și o canapea psihanalitică
în centru; jos, un coridor ce pare fără sfârșit, luminat de neoane din tavan,
cu o scară de acces în partea superioară, agățată pe peretele interior din
partea stângă, și o șină pentru targa ucișilor, chiar și două opreliști pentru
aceasta. Cele două mari zone scenografice simbolizează inconștientul și
conștientul, respectiv traversările dintre cele două dimensiuni ale psihicului
uman. Prin trecerile dinspre dimensiunea inconștientului (săritura lui Oreste, escaladarea
scării de către Electra) înspre cea a conștientului, eroii se confruntă cu
propriile dorințe (cum ar fi dorința de răzbunare) ori temeri (teama de a își
omorî propria mamă), și le depășesc.
Făcând ceea ce trebuie, blestemul inițial a fost abolit, echilibrul dintre
cele două principii (masculin/feminin) fiind restabilit. De-acum Electra
(interpretată masculin, tenace, agresivă) își poate manifesta cu adevărat
feminitatea (dând naștere unui copil, minciuna cu care o ademenise pe mama ei
să vină spre osândă), iar Oreste (interpretat feminin prin spaima sa) a devenit
bărbat, dând dovadă de curaj prin răzbunarea părintelui.
(Elektra/Electra, după Electra de Euripide
și Agamemnon de Eschil, versiune
scenică: Benedek Zsolt, trad. în limba germană: Christina Kunze, regia: Bocsárdi
Lászlό, distribuția: Isa Berger/Electra, Harald Weisz/Oreste, Konstantik
Keidel/Moșneagul, Ida Jarcsek-Gaza/Clitemnestra, Radu Vulpe/Egist, decor: Bartha
Jöszef, costume: Kiss Zsuzsanna, muzica: Boros Csaba, Teatrul German de Stat
Timișoara, în Theaterstock, 16 august 2015, spectacol selecționat și pentru FNT
2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu