Profilul amestecat al Theaterstock Bacău 2015 include spectacole de
teatru-dans (13, regia: Farkas Tamás și Tapasztό
Ernö, coregrafia: Farkas Tamás), teatru de pantomimă (Rencontres de & cu Dragoș Huluba și Violeta Huluba), musical cu
pantomimă (ActOrchestra, regia: Horia
Suru, costume: Alina Herescu), musical cu substrat filosofic (Leonce și Lena, după Georg Büchner,
regia: Mihai Măniuțiu, scenariul: Mihai Măniuțiu și Ada Milea, muzica: Ada
Milea, coregrafia: Vava Ștefănescu, scenografia: Adrian Damian).
Spectacolele de teatru-concert atrag publicul tânăr. Regizorii de marcă (Radu
Afrim, Alexandru Dabija, Mihai Măniuțiu) migrează înspre tipologia
teatrului-concert prin construirea unor momente de song și dans de sine
stătătoare sau având rolul de a lega scenele între ele, apelând la colaborare
pentru muzică ori coregrafie. Regizorii mai tineri construiesc în cadrul sau în
jurul tipologiei, mai mult sau mai puțin declarat.
Toate spectacolele mai sus numite pot fi considerate teatru-concert din
diverse motive: 13 are momente
orchestrale sau vocale, suprapuse peste cele de dans; Rencontres e, dacă acceptați convenția, un teatru-concert cu play-back,
cu miză pe varietatea genurilor muzicale, numai că piesele sunt arhicunoscute; ActOrchestra e un teatru-concert cu miză
pe varietatea instrumentelor; Leonce și
Lena devine teatru-concert, fiind adaptat la scenă outdoor.
Rencontres (o producție a Companiei Passe-Partout Dan Puric, în
repertoriul Teatrului de Comedie București) e un antiteatru-concert parodiind soundtrack-urile
filmului de dragoste din toate timpurile și mai toate casele de producție
americane, invocând „duete” celebre, de la Charlie Chaplin & Edna Purviance
(filmul mut), la Leonardo DiCaprio & Kate Winslet (Titanic) etc., cu aproximativ 10 scene inițiale de incursiune coregrafică
în sociologia cuplului, venind din diferite culturi și civilizații.
Pe lângă pantomimă, Rencontres include
și un moment de implicare a publicului. Însă nu a existat o coerență întocmai a
scenariului. Dat fiind acest aspect (dizarmonia dintre momente), Dragoș Huluba
nu se remarcă prea mult ca regizor, ci ca mim și excelent stepper.
13 (Compania de Teatru Aradi Kamaraszinház, împreună cu
Ansamblul Tabán și Formația Jujász) reprezintă un spectacol de balet
contemporan, cu muzică live, ritmuri alerte sau baladă folclorică, mișcări
tradiționale stilizate, dar și coregrafie simbolică. Lumea e privită din
spatele unor gratii ce-și pot schimba funcția (toiege folosite în timpul dansului).
Prin mesajul serios îmbrăcat în soluții regizorale de efect (câte un sac
aruncat din culise numără pe fiecare dintre cei 13 uciși), spectacolul e ca o
grimasă (tragicomedie ludică, implicând jocuri pe viață și pe moarte – jocul
funiilor, jocul cu toiegele, jocul de-a baba oarba/jocul gloanțelor). Învingătorul
bea șampanie râzând sardonic, urcat pe trupurile celor omorâți sau oprimați,
muzica ropotește cadențat pe măsură ce interpretul își lovește cu palmele
trupul sau bate din picioare. Se pot face trimiteri semantice diverse (Holocaust,
Gulag).
Concret, este vorba de ”cei 13 de la Arad”, ofițerii maghiari revoluționari
executați pe data de 6 octombrie 1849. Tot mai mult, dansul și muzica vocală
sau instrumentală pot avea rol de storytelling.
ActOrchestra (o producție a Centrului de Creație și cercetare ”Ion
Sava”, 9 G la TNB) este un spectacol atipic: o farsă muzicală, cu pantomimă și
implicarea unei fete din public, cu actori-instrumentiști (absolvenți ai unui
liceu de artă), Petre Ancuța, Florin
Călbăjos, Emilian Mârnea, care au dat tot; foarte complexă în ceea ce privește
instrumentele folosite, tipul (claviaturi, de suflat, cu coarde, de percuție) și
numărul acestora (orgă/pian, vioară, contrabas, chitară electrică, acordeon, fluiere,
cajon, trianglu, tamburină), dar și varietatea genurilor muzicale abordate,
instrumentul ales fiind de multe ori neprevăzut (o foarte subtilă cale de a
genera comedia).
Laserele mobile au fost înlocuite prin spoturi simple de reflector, numai
un flash scoțând în evidență cupola pictată a Teatrului Bacovia. În ciuda
problemelor legate de lumini și a schimbării unora dintre instrumente,
spectacolul s-a adaptat datorită flexibilității actorilor și instabilității de
scenariu, momentele permițând interschimburi și degajare. Spectacolul e un fel
de joacă scenică, o hârjoană prin care interpreții își etalează măiestria.
Leonce și Lena (Teatrul ”Regina Maria” Oradea) este un spectacol de
teatru cu orchestră (acordeon, chitare, tobe), adaptat la scenă deschisă în
festival. Păstrând nucleul farsei amoroase și quiproquoul, jocurile de cuvinte,
Mihai Măniuțiu și Ada Milea actualizează scenariul.
În primul rând, musicalul răspunde nevoilor spectatorului actual, mizând pe
entertainment (actorul Richard Balint face un show veritabil cu chitara electrică,
songurile Adei Milea, folosind în mod creativ scenariul inițial, cer bisuri).
În al doilea rând, corespunde profilului de ”woodstock teatral” al festivalului
(prin costumația la limita dintre gipsy și hippy, prin decorul mobil, din
rulote colorate aprins, prin chitara western). În al treilea rând, instalația
de beculețe electrice și copăcelul din grădină, autocitările lui Măniuțiu (din Viața e mai frumoasă după ce mori), sugerează
că divertismentul are un substrat grav.
Viziunea regizorală inedită folosește mai mult accentele absurde, ironice, ridicole
din textul poetic al lui Büchner. Adesea, actorii ies din personajele create de
dramaturg, iar regizorul devine autor. De cele mai multe ori, ei se lansează
într-un show deșănțat. Dincolo de care Măniuțiu ascunde o meditație filosofică despre
viață/lume, iubire/dragoste, moarte atât prin textul reinterpretat (viața ca un
imobil cu nenumărate încăperi prin care trecem succesiv, lumea ca o ceapă ale
cărei foi le decojim, lumea ca un blestem, iubirea ca ceva ce poate răpi
timpul, dar care ne poate fi, în același timp, răpit de timp, mai frumoasă când
moare decât când se naște etc.), cât și prin soluții regizorale (uniformizarea
la care ne supune condiția umană – măștile sub formă de craniu).
Asocierea dintre tema morții și cea
a teatrului ne răscolește: scopul teatrului nu e acela de a schimba lumea, ci
de a ne face să uităm că există moarte. În timpul acestui spectacol-concert, în
loc să ne amintim că vom muri, am uitat că vom muri. Doar la suprafață. În profunzime,
Măniuțiu ne încearcă printr-un exercițiu de ars
moriendi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu