Sub mottoul acesta s-ar înscrie perspectiva mea asupra proiectului
”Surorile Heddei. Susținerea femeilor artist în
teatrul din România și Estul Europei”: ”Nicio concepție morală și nicio
formă de artă nu sunt eterne” (Henrik Ibsen). Întâmplător, e chiar mesajul primit
într-o „plăcintă” cu răvaș la finalul unuia dintre spectacole.
Cu proiectul menționat Cristina Modreanu a câștigat un
grant norvegian. Proiectul promovează tipologii actoricești și regizorale
feminine variate, intenționând să susțină femeile artist din România, și
facilitează revizitarea teatrului ibsenian prin trei propuneri diferite: Eu. O Casă de Păpuși (concept și regie: Carmen
Lidia Vidu, Teatrul Odeon și ARPAS, premiera: 19 iunie 2015), Ibsen Incorporated (scenariul: Mihaela
Michailov, regia: Catinca Drăgănescu, Teatrul de Comedie și ARPAS, premiera: 3
octombrie 2015), Inamicul Poporului (regia:
Ioana Păun, premiera: 18 octombrie 2015).
Mă voi referi, pe rând, la primele două spectacole vizionate
la Iași, grație FITPTI 2015.
Carmen Lidia Vidu s-a impus printr-un teatru subiectiv
(în cazul de față, folosirea perspectivei narative la persoana I), prin
spectacole – stări de spirit cu proiecție preponderent naivă, mișcare scenică atent
dozată, decor minimalist și muzică live. Pe parte de coregrafie lucrează cu
Ioana Marchidan, aceasta reușind să imprime o semnificație psihologică mișcării
scenice. Acum decorul a constat dintr-un leagăn unic și trei microfoane, fiind
conceput în directă asociere cu universul senzorial creat: apropierea ori
îndepărtarea de public, în egală măsură cotropitoare.
Pentru regizoare, resuscitarea clasicilor (Cehov, Wilde, Ibsen)
devine de fiecare dată pretextul unei rescrieri implicate. Eu. O Casă de Păpuși pleacă de la o întrebare simplă adresată de personajul
masculin redus la o înregistrare (Torvald nu există decât prin voce/cuvinte în
memoria/imaginația Norei): ”Cum de am pierdut dragostea ta?”. Întregul arsenal pus
în joc la nivel spectacologic (alternativ, storytelling
și poem rock-simfonic) nu face decât să dezvolte un răspuns contradictoriu la întrebare:
”Te-am părăsit pentru că nu te mai iubeam deloc” și ”Ai fost ceea ce am iubit
cel mai mult pe lume”.
Efectiv, în scenă,
apar două prezențe feminine (actrița Aura Călărașu și soprana Cătălina Antal) completându-se
reciproc, întregind imaginea Norei – eu,
o femeie într-o lume în care sunt
percepută ca fiind odioasă dacă nu accept
ca bărbatul meu să devină voința și
conștiința mea, ori să renunț la a mai gândi ca o femeie. Aura
Călărașu construiește o prezență scenică electrizantă, prin rostirea percutantă,
execuția impecabilă în materie de mișcare scenică. Prin acest mod de captare a personajului
este vizată ocultarea interiorității – ascunderea feminității reale (trenciul
negru, peruca blondă) în semiobscuritate sau prin proiecție, folosind corpul ca
intermediar între eul proiectat și eul spectator. Și totuși scena pulsează de
feminitate stăpână pe sine, dar și disperată, de remușcare, dar și de autojustificare,
de detașare, dar și de emoție paroxistică reținută în gesturi lente, ferme,
precise.
Dezvăluirea emoțiilor se face brusc prin mișcări sacadate,
nevrotice din picior pe ritm de rock psihedelic și adesea prin lacrimi
nonmelodramatice și tăceri. Iar descătușarea emoțiilor se realizează prin
intervențiile sopranei. Aura Călărașu e un mesager în același timp fulminant și
dezamorsat. Nora ei nu e bătrână atât temporal, cât îmbătrânită spiritual.
Moartea se apropie ca absență a unei motivații pentru a trăi, mai mult decât ca
boală (în pofida scenariului rescris filmic). În cea de-a doua ipostaziere a
Norei, silueta feminină fragilă în rochie roșie de catifea cu trenă și vocalul
incandescent trimit înspre capul enorm de păpușă (o mască). În final,
dualitatea se va reuni, Nora reîntregindu-se simetric din cele două figuri
căzute la pământ, peste care se aștern literele ultimelor cuvinte.
Expresionism german și suprarealism în flash-uri. Siluete
alb-negru, umbre, clarobscur, apoi coloristică ce bruschează ochiul prin
previzibilitatea presupozițiilor culturale ce o subîntind (ochi albaștri, ”cap
de păpușă”, rochia roșie de catifea). Naturalism, realism îngroșat, kitsch, dar
și simbolistică (bufnița, luna, întoarcerea cu spatele), autenticitate,
experimental, sobrietate. Dincolo de orice alte referințe estetice posibile,
constanta spectacolelor lui Carmen Lidia Vidu o conferă exprimarea unor teme
serioase, grave într-un mod extrem de simplu.
A-ți părăsi soțul, casa și copiii nu e ușor. Ne putem
imagina împreună cu regizoarea traseul posibil al unei femei care a urmat un
drum – a muncit. Însă trebuie să ai un scop pentru care să muncești, trebuie să
ai pentru cine să muncești. Neînțeleasă, singură, repudiată, femeia alege o
cale fără întoarcere, își asumă un destin. Toate gândurile ei sunt expuse în
timpul construit spectacular prin storytelling
și proiecție. Etalarea devenirii personajului se face printr-o diminuare
graduală a rostirii categorice, glasul își pierde din siguranță. Corporalitatea
și universul interior sunt reținute într-o imagine modificată prin filtre de
videomapare având ca suport chiar corpul actriței.
Nora nu îi
aparține lui Ibsen, la fel cum Nora nu i-a aparținut niciodată lui Torvald. Eu nu sunt o păpușă, nu sunt un
produs și am dreptul să greșesc, să
mă (auto)iluzionez, să (re)devin lucidă. Nora e un personaj dual,
dedublat între două figuri scenice; Nora e deopotrivă personificată și dincolo
de personaj(e), trecând prin filtrul artistic al regizoarei, dar și al actriței,
respectiv sopranei. Nora (din storytelling)
își redobândește identitatea pe măsură ce eul generic se risipește între și se
recompune din toate instanțele feminine ce urmăresc performance-ul în timp real
(eu = ea 1+ ea 2 +… ea n).
Conceptual, nu interesează atât strigătul feminist într-o
lume așa-zis dominată de bărbați, cât departajarea dragostei între bărbați și
femei. O idee care realmente poate intriga. Dacă există un mod de a gândi
feminin/masculin și nu ne putem îndoi de asta, dar nici nu putem transforma
acest lucru într-un reproș, e nedrept ca iubirea să beneficieze de același
tratament. A iubi masculin/feminin și a pretinde să fii iubit după cum
consideri că se cuvine venind dinspre partea feminină/masculină, duce la o
veritabilă discriminare și dezvăluie o societate de păpuși. Pentru că nu există
nimic de genul ”nu mă iubești așa cum se cuvine unei femei/unui bărbat”, ci
doar ”nu mă iubești așa cum îmi convine”, cu alte cuvinte – ”eu nu te iubesc”.
Astfel rezolvăm și paradoxul din răspunsul Norei: am plecat pentru că m-ai convins că nu te
iubesc, însă eu am descoperit că ai fost ceea ce am iubit cel mai mult…
(Eu. O casă de
păpuși, după O casă de păpuși de
Henrik Ibsen, concept și regie: Carmen Lidia Vidu, distribuția: Aura Călărașu,
Cătălina Antal, coregrafia: Ioana Marchidan, scenografia: Constantin
Ciubotariu, muzica: Ovidiu Chihaia, Teatrul Odeon & ARPAS, în cadrul
Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași 2015, Teatru
Fix, 8 octombrie)
Dana Tabrea
https://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2925422670750024507#allposts
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu