Cu Alex Iurașcu, George Cocoș și Carmen Mihalache m-am
întâlnit anul acesta în Hansel și Gretel
(alături de Liliana Mavriș Vîrlan, regia: Ion Ciubotaru) prezentat în prima
etapă a showcase-ului Teatrului
Luceafărul din cadrul FITPTI (3 octombrie), și i-am reîntâlnit și în cea de-a
doua etapă – premiera spectacolului Pisica
verde (alături de Dragoș Maftei, Natalia Corban și Camelia Dilbea, regia:
Bobi Pricop).
În primă instanță, tinerii actori dovedesc o excelentă
adaptare în trupa teatrului, evidențiindu-se într-un spectacol de storytelling cu obiecte tradiționale,
păpușile fiind construite din obiecte de artizanat, furculițe sau linguri din
lemn cu ochi sau gură, plecând de la un tel sau prin manevrarea unor instrumente
similare, de unde am dedus că un asemenea spectacol ar putea fi de interes
pentru publicul occidental. Display-ul
de obiecte de colecție (fier de călcat pentru cărbuni, fierăstrău elastic cu
mâner dublu din lemn, mojar etc.), dintre care unele favorizează momente de muzicalitate
scenică aparte, sunt subîntinse de o întreagă mitologie autohtonă, cu trimiteri
înspre cea universală (lada, cutia Pandorei).
În al doilea rând, lirismul piesei Elisei Wilk devine
obiectul unui edificiu spectacular de proporții. Majoritatea textelor scrise de
Elise Wilk au fost montate folosind tehnica storytelling,
cerută de înlănțuirea minimonologurilor și întrepătrunderea replicilor, și de creșterea
tensiunii dramatice prin acumulare, povestea dezvăluindu-se treptat. Regizorul
Bobi Pricop nu renunță la storytelling,
însă face ca publicul să fie captiv și părtaș la crescendoul dramatic.
A intra în atmosfera spectacolului Pisica verde este inițial echivalent cu a te lăsa prins în iluzia
clubului silent disco (o petrecere în
care toată lumea are căști wireless prin care se conectează la muzică). Într-un
loc numit Periferia, un spațiu
circumscris în interiorul unei curbe (scenografia: Irina Moscu), unde
adolescenții își petrec timpul, uitând realitatea pe ritmuri dance. Dar tocmai realitatea e cea care
se construiește pe măsură ce actorii încep să se adreseze pe rând publicului
din ring sau din nișele lăsate în zidurile care ne închid circular, ca într-o
fortăreață. O atmosferă psihedelică datorată jocului de lumini intens colorate
din geamurile false, efectelor fumigene și intrării pe negândite în convenția
teatrală propusă.
Și pentru că vocile actorilor sunt distorsionate de căști
și microfoane, raportarea la realitatea construită prin concept și convenție
artistică se face prin păstrarea reperelor din textul de spectacol în
costumația personajelor (tricoul cu pisica verde, hanoracul galben, căciuliță
roșie), prin pauze filmice, și prin introducerea unor momente verosimile (scena
din mașină – cei doi protagoniști ai dramei, așezați unul lângă celălalt, spun
publicului în paralel povestea despre adolescenta cu o pisică verde pe tricou,
ștrangulată printr-o coincidență stranie de tânărul ciudat a cărui consolare
existențială rezidă într-o pisică verde, în imaginație, acum devenită realitate),
în timp ce fondul muzical schimbat în blues
vibrează la fel de puternic coarda sensibilă a celor ce participă.
Chiar dacă îți scoți căștile și asculți cum podeaua
răsună de pașii celor ce dansează, iar vocile actorilor revin la modul unei
reprezentații teatrale obișnuite, atmosfera emoțională continuă, ești un martor
mai obiectiv, însă nu poți scăpa neafectat. Regia descarcă un carusel de stări,
indelebil, prietenie, dragoste, remușcare. Astfel că spectacolul este intens
localizat emoțional, îl păstrezi în timpane, în imagini interioare mult timp
după ce vei fi părăsit spațiul ”perifericilor”. Identificăm o circularitate voit
incompletă, revenindu-se în final la minimonologul de la început (”Ți-ai imaginat
vreodată o pisică verde…”) cu aceeași intensitate, dar în fața unui public
perplex, căruia i s-a întâmplat ceva. Cât privește atmosfera inițială de club,
pe fondul căreia au fost prinși spectatorii în convenția teatrală, aceasta nu
se mai poate resimți și nu este readusă.
Cei ce se vor încumeta să intre în ”purgatoriul”
emoțional (petrecerea doar aparentă lasă loc pas cu pas melancoliei adânci) construit
de Bobi Pricop – petrecerea de tip silent disco ce constituie conceptul și
convenția prin care povestea Elisei Wilk este adusă în actualitate, ar trebui
poate să afle că Dani/Dragoș Maftei, Bianca/Natalia Corban, Boogie/Alex
Iurașcu, Robert/George Cocoș, Flori/Camelia Dilbea și Roxana/Carmen Mihalache sunt
5 adolescenți între 16 și 19 ani emancipați, dar superstițioși, cu
personalități accentuate, dar fragili, uneori indiferenți, dar îndrăgostiți de
viață, în lumea specifică tinerilor de vârsta lor, fiecare cu conflictele,
traumele, credințele și visurile sale. Dani e convins că numai o pisică verde
imaginată te poate face să suporți realitatea și în același timp crede cu tărie
că dacă îți imaginezi ceva suficient de mult, acel lucru va ajunge să existe în
realitatea, de aceea se asigură că nu-i va da drumul niciodată să se întoarcă
acasă fetei cu o pisică verde pe tricou. Boogie crede că amestecul de pastile
te ajută să evadezi din prezent, uitând de exemplu că fostei prietene, cea care
l-a învățat să desenezi un dinozaur fără să ridice creionul de pe hârtie, îi
place acum de altcineva, sau că aceasta a fost omorâtă. Roxana e prietena cea
mai bună a Biancăi, împărțind totul, chiar și îngerul păzitor imaginat
împreună. Robert crede că nu e momentul să aibă o prietenă, ci doar să
impresioneze cât mai multe fete. Flori e sora Biancăi și crede într-o mulțime de
lucruri (că apropiind două oglinzi una de cealaltă și privind înăuntru până
amețești vei vedea locul unde te duci după ce mori, că numărând ceva în
concordanță cu o dorință și adeverindu-se numărul respectiv, ți se va îndeplini
dorința etc.). Flori se simte vinovată
că a furat un nasture de la o tunică militară de la muzeu și l-a cusut pe
paltonul Biancăi, dorindu-i moartea. După ce aflăm de dispariția fetei,
precipitarea lui Flori este redată printr-un moment în care aceasta se
deplasează în mod repetitiv, circular prin spațiul împărțit deopotrivă de
actori și spectatori, toți devenind actanți. Bianca e acolo și ea, de la
început și până la final, asigurându-ne că vrăjile surorii ei sunt niște copilării,
că ea nu va avea niciodată 20 de ani. Dar că în apropierea pământului sunt
foarte multe planete, cele mai multe verzi şi portocalii, care câteodată au o
viteză atât de mare că se izbesc unele de altele şi atunci se sparg în milioane
de bucăţele – stelele. A muri nu e cine ştie ce chestie, ca și cum ți-ar trece
prin faţă un fel de film cu viaţa ta. Înainte
să mori, trăieşti. Şi după aia te trezeşti brusc pe una din stelele alea.
Sunt credințele unor tineri exprimate într-un loc în care
ne aflăm cu toții, cei despre care se povestește, cei ce povestesc și cei ce
ascultă povestea. Privim la arcadele ascuțite, povestea lor e povestea noastră
și ieșim din acel loc deopotrivă familiar și halucinant. Iremediabil schimbați.
Pisica verde simbolizează locul în care visele și moartea se întrepătrund, în
care convingerile încep să prindă contur, iar realitatea e disimulată în
spatele imaginilor, sunetelor și simțirii. Pisica verde scormone prin
cotloanele sufletului uman și te conduce înspre tine însuți, așa cum ești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu